Trecând atâţia secoli de când ţi-e hărăzit,
Să vieţuieşti pe lume de Cel ce te-a iubit,
Privind în urma vremii frântura de-o clipită,
în care-ai fost Adame, făptura fericită.

Coroană a naturii, stăpân pe acest pământ,
Puternic în tărie, puternic în cuvânt,
Aşa cum pana slabă nu poate să descrie,
Nici minte să conceapă atâta armonie.

A Veşniciei Tată, Suprem Stăpânitor,
Făcutu-te-a tovarăş, n-a fost părtinitor,
Căci din făptura-I sfântă ţi-a dat o parte ţie,
Iubirea lui de tată, ţi-a dat-o pe vecie.

Iar tu, ca fiu al Celui ce-a zis şi a făcut,
Din fericirea sfântă, vezi unde ai căzut...
Coroana ţi-i luată, eşti robul josniciei,
Făptura ta jertfită-i pe-altarul nebuniei.

ţi-e mintea-ntunecată privind în jurul tău,
Nu-L recunoşti pe-acela ce-ţi este Dumnezeu.
Te zbaţi în gheara morţii, în cruda disperare,
Te despărţeşti Adame de singura salvare.

El te-a chemat pe nume, tu azi îl izgoneşti,
El datu-ţi-a viaţă, tu cui îi dăruieşti?
Dar n-a sfârşit iubirea că s-a jertfit pe Sine,
Al păcii Prinţ, Adame, murit-a pentru tine.

Sunt secoli mulţi de când El pe cruce răstignit,
Pe Golgota, Adame, murind te-a mântuit.
A-mpărtăşit cu tine, durere, suferinţă
şi jugul tău asupra-I l-a luat cu umilinţă.

Din lacrimi şi suspine un drum ţi-a făurit,
O cale de salvare să poţi fi mântuit.
Atunci şi azi, Adame, iubirea-I nesfârşită,
Atunci ţi-a dat viaţa, azi pacea mult dorită.

Iar tu te ospătezi şi-nchini, închini mereu,
Pahar în cinstea Celui ce-a dus calvarul tău.
Din nou un şir de zile şi-apoi o nouă zi,
Prilej de desfătare, când oare te-i trezi?

Când va cădea năframa ce-atâta te-a orbit?
Când vei pleca genunchiul ca fiul rătăcit?
Când vei prânzi un Paşti ca ucenic al Său?
Jertfit de-acum e Mielul, Mântuitorul tău!

Primeşte-L cât e vreme, căci va veni o zi,
Când vei căuta zadarnic şi nu-L vei mai găsi.
Azi Haru-I te cuprinde, îndreaptă-ţi pasul tău,
şi inima şi gândul de-acum spre Dumnezeu.