„Suflete, ce nori te-apasă
De ești trist și frământat?
Ce necazuri nu te lasă
Să fii binecuvântat?

Ce ești tristă, inimioară,
Și te zbați în pieptul meu?
Ce durere te doboară
De tot sângerezi mereu?”

„Cum să fii altfel când starea
Omului s-a tot stricat
Și când peste noi uitarea
Ca un colb s-a așezat! ...

Omul nu se mai gândește
Nici la suflet, nici la gând,
Ci-n zadar se tot trudește
Luni și ani întregi la rând

Să tot aibă, să tot strângă
Mari comori pe mic pământ
Care n-au să-l mai ajungă
Când s-o duce în mormânt...

Iar în toamna bătrâneții
Strânge vânt în pumnii goi
Fiindcă-n primăvara vieții
A uitat cumplit de noi.”

Omule care nu-ți pasă
Azi de sufletu-ți etern,
Stai o clipă, meditează
Ca să nu cazi în infern

Și oprește-te din cale
Azi cât încă mai ai timp,
Pocăiește-te de-a tale
Obiceiuri și în schimb

Vei primi o viață sfântă
Lângă Tatăl Creator
Ce-ți va da haina de nuntă
Cu Isus Mântuitor.