Intind mana să opresc clipa ce zboară spre stele,
Să adun nemărginirea din dorurile mele.
Cum aș putea să uit iubirea ce arde și suspină?
Învăt doar să-mi șterg mana murdară de tărană.
Icnesc în neputința amărăciunii mele,
Curg din mine vise ce zboară printre stele!
Dar neputința-i oarbă și seacă și nătangă,
Iar ochii plini de cer au început să plangă…

Sunt vise frante-n iarbă de firea mea neinfrantă
Cand nu privesc la îngeri ce-n slava slavei cantă!
Sunt deziluzii oarbe sorbite în căutări
Platite-n vama vieții cu a nevergherii stări.
Sunt lupte trecatoare fără un scop real
Cand ideaul veșnic suprem și capital,
Se pierde-n depărtare fiindcă privirea-i jos,
Gandirea-i tot în humă uitand că-i cu folos
Sa fie doar spre țintă, spre Adevărul viu,
Spre Regele cel veșnic pană cand nu-i tarziu!
Pană cand viața încă pulsează în acest trup
Să lupt firea nătangă în două să o rup.
Ca să trăiesc în Duhul încă de aici de jos,
Să nu mă înșel pe mine crezand că-s cu Hristos!

Greta Andreica
08 07 2018