Un bob de grâu, e-o lume minunată
O, de-am putea în taina lui pătrunde!
Spre a putea vedea şi înţelege,
Puterea de viață ce ascunde.

Îl iei pe bob şi-l pui în huma neagră,
Din brazda-ntoarsă îi aşterni mormântul
Îl înveleşti în ţărână ca-ntr-un scutec
Să nu-i ajungă nici soarele, nici vântul.

Vin zile noi şi alte zile încă,
Mereu se-mbracă-n însorita haină.
Pământu-i stup; cine-ar putea să spună
Că-n sânul lui ascunde-o mică taină?

Dar într-o zi, o rază aurie,
Ciocneşte-nvelitoarea cenuşie,
Ce ţine ferecată ca-ntr-o criptă,
Sămânța de culoare aurie.

Şi vezi un fir sfios cu două frunze,
Cum faţa înspre soare o ridică.
Te minunezi: din boaba putrezită,
Născutu-s-a această plantă mică?

E-un fir de grâu. Ei şi? E mare lucru?
Nu-i ceva nou. A fost şi va mai fi.
E-adevărat, dar știi că paiul verde
Ascunde-un spic aducător de pâine?

La fel e omul. Vine o zi în care,
Adoarme şi e pus în groapa rece.
Oricine poate trece pe mormântu-i,
El nici nu știe ce se mai petrece.

Şi anii trec, aşa cum trec toţi anii,
Necruţători, mereu spre-acelaşi ţel.
În cimitir îşi doarme omul somnul,
Vegheat de-o cruce, singur, singurel.

Dar într-o zi, departe, peste vremuri,
Când îngerii din trâmbiţi vor suna,
Tot ca un bob de grâu ce stă-n țărână,
Într-un corp nou, cel mort va învia.

Căci ce în corpul muritor azi semeni,
Înveșmântat în pământeasca fire,
Mâine, tot mai plin de nădejdea slavei,
Va învia, dar în neputrezire.

Un bob de grâu, e-o lume minunată.
O, de-am putea pătrunde astăzi taina,
Că omul e asemenea cu grâul,
Şi că mormântu-i schimbă numai haina.