Sfinţenia nu se câştigă prin propriile noastre eforturi! Am obţinut-o deja în Domnul Isus Hristos. De îndată ce am prim it acest adevăr preţios, prin Duhul Sfânt, în inima noastră, încetăm de a fi ocupaţi înaintea lui Dumnezeu cu omul cel vechi, gândind să scoatem ceva bun din el şi încetăm să strigăm 'O, nenorocitul de mine! Cine mă va scapa de acest trup de moarte? ' Ar fi, să aştepţi ce nu se va întâmpla niciodată, pentru că DEJA S-A ÎNTÂMPLAT ÎN DOMNUL HRISTOS. Omul cel vechi a fost complet anulat la cruce în moartea Domnului Hristos astfel încât, înaintea lui Dumnezeu, el nu mai există. Prin har, omul cel vechi a fost pus în mormânt; prin credinţă, vom menţine acest adevăr. 'Tiranul' a fost detronat prin biruinţa Domnului Hristos care domneşte şi trăieşte în noi. Cu alte cuvinte, eliberarea arată în cel credincios VIAŢA ŞI PUTEREA DUMNEZEIASCĂ:
-viaţa: Când anunţă ucenicilor venirea Mângâietorului, Domnul Isus spune:
' În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu că voi sunteţi în Mine şi Eu sunt în voi'.
(Prin credinţă, eu ştiu că Isus Hristos trăieşte în mine!)
-puterea acestei vieţi noi este Duhul Sfânt cu care e pecetluit cel credincios dar de care va trebui să fie plin, ca de o putere care lucreaza manifestând realitatea şi roadele vieţii noi pe care credinciosul o posedă.
Ca să ne putem bucura de puterea acestor adevăruri, trebuie nu numai să le luăm ca pe o învăţătură dar trebuie să învăţăm să le punem în practică ceea ce nu înseamnă deloc că trebuie să învăţăm lecţia noastră prin păcat şi căderi. Dimpotrivă, o inimă evlavioasă şi lipită de Domnul va învăţa lecţia în prezenţa lui Dumnezeu, în părtăşie cu El şi lăsându-se învăţată de Duhul Sfânt (aşa a fost cazul apostolului Pavel).
Credinciosul trebuie să înveţe:
1. CĂ ÎN EL ESTE O FIRE CORUPTĂ ÎN ÎNTREGIME:
'... eu sunt pământesc, vândut rob păcatului... ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea păcătoasă. . '
Această descoperire produce în noi o adâncă dezamăgire, este dureroasă. Atâta timp cât credinciosul a recunoscut că roadele pomului sunt rele - păcatele făcute în firea veche - dar n-a recunoscut că pomul în el însuşi este în totul corupt, el nu se poate vedea izbăvit, căci va încerca întotdeuna să se silească să-şi îmbunatăţească firea păcătoasă, încercare cu totul zadarnică.
2. CĂ EL NU ARE NICI O PUTERE SĂ-ŞI STĂPÂNEASCĂ SAU SĂ AMELIOREZE FIREA PAMÂNTEASCĂ:
'Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc... pentru că, ce-i drept, am voiţă să fac binele, dar n-am putere... Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!"
Firea păcătoasă este o natură neîmblânzită, de aceea Dumnezeu n-a încercat să o îmbunătăţească, ci prin lege El a demonstrat totala neputinţă în bine şi corupţia firii pământeşti. Dumnezeu nu Se aşteaptă de la copiii Săi ca ei să se silească să o corijeze, ci dimpotrivă El aşteaptă ca ei sa fie în totul de acord cu El. Însuşi apostolul Pavel a trebuit să facă o experienţă că firea păcătoasă în el era atât de incorijibilă încât Dumnezeu a fost constrâns sa-i trimită un ţepuş în carne, un înger al lui Satan ca să-l palmuiască, pentru ca omul cel vechi să nu se îngâmfe din pricina extraordinarelor descoperiri care îi fuseseră făcute când a fost răpit în al treilea cer.
3. CĂ PĂCATUL ESTE LIPIT DE ACEASTĂ FIRE PĂMÂNTEASCĂ ŞI NU CREDINCIOSUL ÎNSUŞI:
'Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine... şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine'
Credinciosul descoperă că firea lui pământească este păcătoasă şi nu poate lucra decât în conformitate cu ce este ea şi că produce doar păcat. Dar el are privilegiul de a nu recunoaşte decât firea cea nouă ca fiind el însuşi; firea veche e doar un vrăjmaş pe care trebuie să-l trateze ca atare.
CONCLUZIE:
'Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul dinlăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele~&,"&~'
Îndată după aceasta, apostolul Pavel mulţumeşte pentru izbăvirea pe care a lucrat-o Dumnezeu prin Domnul Hristos, izbăvire ale cărei slăvite rezultate sunt expuse în capitolul 8 Romani. O putere dată de Dumnezeu, Duhul de viaţă, intervine în cel credincios şi-l eliberează de această putere care-l constrânge să păcătuiască; credinciosul izbăvit e eliberat de puterea păcatului, el ştie că nu trebuie să mai păcătuiască, el nu mai e robul păcatului, este liber, şi ca atare, e supus neprihănirii:
'Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti~&,"&~Prea iubiţilor, vă sfătuiesc ca pe nişte străini şi călători, să vă feriţi de poftele firii pământeşti care se războiesc cu sufletul'.