Bărbatul şi femeia
(Soarele şi luna)

Soarele stăpânul zilei şi luna stăpână-n noapte,
O pereche ce te-mbracă într-o tainică lumină,
În chemări care îţi spun ale timpului vechi şoapte
Sau în mângîieri gingaşe ţi-aduc pace şi odihnă.

Se desfată-n primăveri ce dau prospeţime vieţii,
Risipesc tristeţea rece ce stă-n toamnele ploioase,
Verile le-mpodobesc cu seninul dimineţii
Sau dau farmec iernii lungi, cu-ale ei nopţi friguroase.

Soarele ca un bărbat aşteaptă frumoasa lună
Ca lumina s-o-mpletească, să ia frunţii rătăcirea,
Punând raze aurii peste lume în cunună
Iar cu cele argintii s-adune în ea iubirea.
---------------------------------
Strălucirile de soare înveselesc tot pământul,
Toată viaţa se ridică îmbrăcată-n haină nouă,
Iarba se bucură-n zori şi primindu-i blând sărutul
Îşi înalţă floarea albă scuturându-se de rouă.

Pomii falnici îşi dau rodul în căldură şi lumină,
La umbra lor răcoroasă primesc păsări călătoare,
Şi privind unii la alţii, mândri de a lor tulpină
Le cheamă să-şi facă cuib, scăldat de bătrânul soare.

Florile îndrăgostite de-ale razelor sclipiri
Fac pe mulţi să le culeagă îmbătaţi de-al lor miros,
Pun culorile-n petale cu gingaşele iviri,
Dau parfumul în risipă, făcând soarele gelos.
----------------------------------------
Soarele îşi pune focul cu el viaţa s-o alinte,
Copilul sub raze calde se înalţă zi de zi,
În lumină să îl crească, cu blândeţe de părinte
În bucuria de-a şti, de-a vedea şi de-a trăi.

Roşul jarului de seară îl petrece-n asfinţit,
Chemând luna cea frumoasă pe al nopţii cer înalt
Îi şopteşte la ureche: ”Iubeşte-l cum l-am iubit
Şi cu stelele-mpreună, culcă-l pe al vostru pat!”.

În gingăşii de femeie, în dezmierdări cu alint
Ca s-adoarmă liniştit, sufletul să-i fie-n pace,
Pe fruntea mică-l mângîie cu razele-i de argint
Pune-n el un vis înalt, cum e bolta care tace:

„Să alergi pe câmp cu flori către răsărit de soare,
Să-mpleteşti pe a ta frunte cunună-n raze de aur,
Ele mult să te sărute, căldura să te împresoare
Iar din sclipire să-ţi faci, nesecat şi scump tezaur.

În viaţă să nu mă uiţi, de vrei pace şi odihnă,
Să fii stea ce nu se stinge şi nu cade pe pământ
Străluicirea din cunună să-ţi stea pe boltă lumină,
Copil din soare şi lună, născut din al lor sărut”.
------------------------------------------------
Soarele stăpânul zilei şi luna stăpână-n noapte,
Doi luminători pe boltă conducând viaţa şi timpul,
O pereche care-şi spune ale timpului vechi şoapte
Aducând zilei apusul, peste noapte răsăritul.
-----------------------------------------------
Copilul în raze calde se înalţă zi de zi
Ajunge bărbat, un soare, să lumineze pământul
Cu dorinţa de-a cunoaşte, de-a vedea şi de a şti
Având de slavă supus, atât trupul cât şi gândul.

Lumina care-l îmbracă străpungând nopţile firii,
Mai presus de ce în gând şi în suflet este pus
Este cea care o-mparte soarele neprihănirii
Dincolo de bolta zilei, de răsărit şi apus.

Bărbatul făcut un soare luminător pe pământ
Şi femeia ca şi luna luminând întinsul nopţii,
Sunt asemenea cu Cel ce i-a făurit din lut
Puşi să lumineze viaţa sub cuprinsu-nalt al bolţii.
----------------------------------------
Soarele-şi închide pleoapa, jarul lui încet e stins,
Bărbatul întinde mâna în a nopţii feerie
Ca sub ochiul obosit ce-n visare este-nchis
Să culeagă albul pur ce stă-n luna argintie.

În căutare atinge mâna fină de femeie
Care-l mângîie şi-l cheamă în al nopţilor palat,
Razele lunii aprind a iubirii lor scânteie,
Pun cununi pe fruntea-naltă, la al ei frumos bărbat.

Strălucirea-n nopţi senine stă pe boltă s-o sărute
Cum cununa din femeie stă pe fruntea de bărbat,
Iar lumina din bărbat sărută-a femeii frunte
Cum luminile-n mănunchi umplu cerul preaînalt.
----------------------------------------
Doi luminători în lume, un bărbat şi o femeie
Amândoi având pe frunte o cunună a iubirii,
Puşi s-aprindă focul vieţii cu divina ei scânteie
De Cel care străluceşte: soarele neprihănirii.

El ca soarele amiezei ce-ncălzeşte sclipitor
Tot ţesând lumini şi umbre peste drumul lung al vieţii,
Ea ca lună-n negrul nopţii peste-al stelelor covor
Împletind vise-n odihnă până-n zorii dimineţii.

Soarele stăpânul zilei şi luna stăpână-n noapte
Sunt aceeaşi, neschimbaţi, cum erau şi la-nceput,
O pereche care-şi spune ale timpului vechi şoapte
Aducând lumină vieţii peste-ntinderi de pământ.

Dar bărbatul şi femeia obosiţi de drumul lung
Au flacăra aproape stinsă de lacrimi şi întuneric,
Au pierdut scânteia vieţii în suflete care plâng
Uitând parcă să mai ardă, în al sufletului sfeşnic.

Aşteaptă să fie luată, desprinsă din curcubeu
Şi din locul nevăzut unde-i izvorul luminii,
Acolo unde o-mparte cu iubire Dumnezeu
S-o întreacă-n strălucire pe a soarelui şi-a lunii.


Proverbe 12:4; Psalmul 148:3; Maleahi 4:2;
1 Corinteni 7:3,4; 11:3,7-12; Efeseni 5:22-28;
1 Timotei 2:13,4; 1 Petru 3:1-4; 7; Apocalipsa 21:23,
Cântarea cântărilor 6:10.