1). Introducere Cele patru  evanghelii ne prezintă ce a făcut Isus pe pământ iar Cartea Evrei ne prezintă ce face Isus Cristos în cer în care Isus Hristos împlineşte 3 funcţii  de Împărat, Mijlocitor şi Mare Preot. Autorul[1] nu se prezintă în mod direct, cel mai probabil este apostolul Pavel, Evrei 13:3  ”Aduceţi-vă aminte de cei ce Sunt în lanţuri, ca şi cum aţi fi ……..”. . probabil a fost Pavel, tovarăşul lui de călătorie a fost Timotei, şi a fost scrisă aproximativ în anii 60 D. C.    Există și alte sugestii, totuși se merge pe criteriul autorului divin al cărți 2 Timotei 3:16  Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire. Cartea  Evrei are autoritate canonică ca și celelalte cărți din Biblie Ca şi literatură este o carte superbă  în limba greacă.   Exista în perioada respectivă o îndepărtare de iudaism, bisericile au crescut, iar în anul 70 D. C, are loc căderea Ierusalimului şi distrugerea Templului de către Romani.   Persoana[2] care a scris cartea  era iudeu, cunoștea limba greacă deci și Sepauginta, era un creștin adevărat, eliberat de ”jugul Legii”, cunoscător al istoriei și religiei iudeilor și a trăit în perioada apostolică. Este prieten cu Timotei și când scrie se găsește în Italia Evrei 13:24  ”Spuneţi sănătate tuturor mai marilor voştri şi tuturor sfinţilor. Cei din Italia vă trimit sănătate”. Ca și atestări externe avem pe Panteneu, Clemențiu din Alexandria  și Origen. Cartea Evrei[3] domină din punct de vedere doctrinal celelalte cărți din Noul Testament, excepție mai face cartea Romani,   prin ”justificarea prin credință”. Ea ne arată supremația și finalitatea Revelației mântuitoare al lui Dumnezeu în Cristos fără ceva în plus sau în minus, El fiind singura cale de  mântuire. Titlul, în original ”Pros Ebraious" - „Către evrei",   este destinată evreilor în primul rând, ca temă evreiască în conținut și alcătuire. Terminologia folosită este tipic evreiască, folosită în sinagogă. Are multe citate din Psalmi și ne prezintă o altă dimensiune spirituală, pe Cristos sus în cer, la dreapta Tatălui, cu funcție de Mare Preot. Data scrieri epistolei este datată înainte de căderea Ierusalimului și distrugerea Templului în anul 70 d. Cr,   adresanţii fiind creștini de mult timp (Evrei 5:12, l 10:32-34), sau chiar creștini din generația a doua (Evrei 2:13-14). Contextul în care este scrisă epistola este unul a respingerii Evangheliei de către evrei, prima dată când l-au răstignit pe Mesia iar a doua oară la Rusalii. Cei care au crezut au fost atăcați din partea autorităților romane din cauza „noului  împărat Isus" (Fapte 17:7)”,   și autoritățile religioase evreiești care combăteau drastic ”Calea cea nouă”. Conținutul cărți. Persecuția era exercitată asupra creștinilor, iar din acest motiv mulți evrei au început să părăsească creștinismul, se întorceau la un ritual și o credință  iudaică, ce era mai comodă.   Îndemnul pentru creștini era să aibă încredere și nădejde în Cristos pănă la sfârșit (Evrei 3:6), spre desăvârșire (Evrei 6:1). Cartea are scopuri precise. 1. să confere valabilitatea creștinismului, 2. prin Cristos s-au împlinit toate așteptările iudeilor 3. să atragă atenția creștinilor asupra unui Cristos  superior în toate lucrurile și suveran ritualurile şi  instituţiile ceremoniale iudaice și deasupra  oricărei alte personalităţi sau conducători religioși. Creștinii sunt avertizați asupra pericolul întoarcerii la iudaism sau la o curtare a unei religii și învățături superficiale  creștine fără o decizie fermă de al urma pe Critos. Teme caracteristice în cartea Evrei avem supremația superiorității lui Cristos, și epistola face contrast între lucrurile bune din iudaism (Evrei 1:4; 6:9; 7:19,2; 8:6; 9:23;    11:16,5, 40; 12:24) și lucrurile și mai bune aduse de Cristos (Evrei 8:7-13). Cristos este mai bun decât  îngerii, decât  Moise, Iosua, decât Aron, iar Legământul cel Nou este mai bune decât Vechiul Legământ. Este prezentat Cristos ca Dumnezeu / Om, Mare Preot și Împărat (Evrei 7:2) așezat la dreapta lui Dumnezeu și mijlocind pentru mântuirea oamenilor (Evrei  4:14,5:10; 6:20,8:13).   Ies în evidență două pasaje, Cristos ca și Mare Preot (Evrei 4:14-16) și noi care trebuie să alergăm înainte  (Evrei 12: l-2). Epistola către Romani descoperă necesitatea credinței creștine, justificarea prin credință, pe când Evrei[4] descoperă superioritatea credinței creștine. Ideea aceasta este susținută și de folosirea  cuvintelor „mai bun”, iar alte două versete vorbesc despre această cale „mai bună”. Destinatari a fost poporul evreu, care erau, leneşi din punct de vedere spiritual, neascultători, şi nu frecventau biserica. Erau amăgiţi de învăţături străine,   şi în pericol de martiraj. De asemenea erau în pericol de aşi pierde credinţa în mod deliberat. Scopul Cărții[5] este de a spune ”evreilor să nu se mai  comporte ca evreii” (dr. Walter Martin), să treacă de la ritualurile și credința iudaică la creștinism. Ea este și un îndemn pentru creștinii persecutați de a continua viața de credință în Harul lui Cristos. Cartea are 3 secţiuni teologice: 1. Superioritatea lui Hristos faţă de îngeri, Aron, Moise, 2. Isus Hristos este Mare Preot, 3. iar în capitolul 11 sunt relataţi marii eroi ai credinţei, în plus unii care sunt biruitori şi alţii ca martiri, dar Dumnezeu îi priveşte la fel. (Evr. 11:33 – 40) Obiectivul cărţii mai este  să-i facă conştienţi pe vrei de revelaţia  lui Dumnezeu în Hristos,   să înveţe despre suferinţă ca paşi în maturitate şi să le spună despre judecata lui Dumnezeu. Scopul cărţii este dublu, pe de o parte are un aspect didactic în care Pavel aduce argumente că Isus Hristos a fost Mesia, iar practic creştinii au rămas copii în credinţă iar apostolul Pavel doreşte maturizarea lor. El arată aspectele negative pentru cei care sunt pasivi faţă de mântuire,   împietrirea inimi, decădere spirituală, păcatul cu voia, o viaţă fără sfinţire, dar apar şi aspecte pozitive ca Legământul cel Nou, aspectul moştenirii, nădejdea credinciosului, slujba, Jertfa de pe Cruce, mântuirea, judecata și răscumpărarea. Hristos este prezentat ca şi „Moștenitor, Creator, Oglindirea Slavei Lui, Susținător al tuturor lucrurilor, Cel care ne curățește păcatele, Regele, Născut din Tatăl, Unsul lui Dumnezeu, Domnul veșniciei”. Cuvântul utilizat pentru credinţă este „ hypostasis” ce înseamnă a avea o încredere neclintită, în contrast cu cuvântul ipoteză sau teorie. De asemenea „ Puternică încredinţare” este un cuvânt grecesc ελεγψηος” care are sens juridic. La fel cuvântul ”aionas”  înseamnă lume, vremuri, cu referinţă la Cuvântul lui Dumnezeu care a vorbit (energie) şi a creat materia, care la rândul ei se poate transforma înapoi în energie. Se face referire la eroii credinţei începând cu neprihănitul  Abel, care indică faptul că fără vărsare de sânge nu există iertare. Enoh umblă cu Dumnezeu prin credinţă, Avram dă dovadă de ascultare, Sara reprezintă tăria credinţei, Isac este gata pentru sacrificiu şi îl prefigurează pe Hristos (Tatăl aduce ca şi jertfă pe Fiul),   Iacob prezintă viitorul credinţei pe când Iosiv este o împlinire a ei. Viaţa lui Moise  ne arată sacrificiile credinţei, Iosua ne prezintă o „nebunie” a credinţei, fiind vorba de zidurile Ierihonului, Rahav  ne arată locuri neaşteptate în care poate să existe credinţă, şi lista eroilor credinţei continuă. În Vechiul Testament credinţa era legată de ascultare, indica o posesie a omului, o calitate. Cuvântul folosit este ” שצשמת – aman” care înseamnă statornicie iar în Noul  Testament cuvântul utilizat este ” πιστις, πιστιος – pistis” şi înseamnă a admite o realitate, existenţa ei şi faptul că te încrezi în ea. Credinţa este un lucru esenţial pentru că Evrei nu se poate fără ea. 11:6 „Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui Dumnezeu! .”  Credinciosul abandonează  forţele proprii, iar credincioşia este un atribut al lui Dumnezeu de care nu se dezminte 1 Ioan 1:9  Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. Ea este demonstrată pe paginile Bibliei şi vedem realizarea ei în Istoria Mântuirii. Versete Cheie, avem  mai multe: Evrei 2.3: „Cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători față de o mântuire așa de mare... ” Evrei 4.4-16: „Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile – pe Isus, Fiul lui Dumnezeu – să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat. Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie.” Evrei 11.1: „Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.” :  Evrei 1.1-2: „După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor și prin care a făcut și veacurile.” Evrei 12.1-2: „Și noi, dar, fiindcă suntem înconjurați cu un nor așa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică și păcatul care ne înfășoară așa de lesne și să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea, și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” Cristos Mai Bun. [6] Locul de închinare de pe pământ este vizibil, spre deosebire de locașul din cer, pe care nu îl vedem. Cortul este prezentat pentru a ilustra aspectul spiritual, Isus Cristos ca și Mijlocitor este în cer. Oficiul de Mare Preot este a lui Cristos și este tema principală a epistolei, și numai prin El se poate ajunge în prezența lui Dumnezeu. Jertfa lui Cristos este mai bună ”mai desăvârșit”, raportată la sistemul jertfelor din Vechiul Testament. Noul Sanctuar este mai bun decât cel vechi făcut de mâini omenești. Locașul de închinare din cer este spiritul dar real unde ”chipurile sunt tipurile” (Apocalipsa 11:19 şi 15:5 ). Jertfa lui Cristos este superioară fiindcă Cristos a prezentat Sângele lui în cer. Cristos este mijlocitorul Noului Legământ care este mai bun iar Testamentul are putere numai după ce Persoana în cauză a murit. Sângele este important în Vechiul și Noul Testament, îi este atribuită puterea de a ierta păcatele. Fără el nu este posibilă iertarea de păcate, iar Sângele lui Cristos are această putere, cu o caracteristică universală și veșnică. Nu numai lucrurile de pe pământ dar și cele din cer au nevoi de curățire, acolo și-a început păcatul existența prin răzvrătirea lui Satana. Evrei 9:24  ”Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu”. Lucrarea lui Hristos[7] este prezentată pe fundalul slăbiciunii ritualurilor aronice, în contrast cu superioritatea Jertfei lui Isus Hristos care implică finalitatea Jertfei lui Hristos (Evrei 7:27; 9:12,8; 10:10),   se arată caracterul personal al jertfei, Isus s-a jertfit pe sine însuşi (Evrei 9:14), caracterul spiritual al jertfei (Evrei 9:14)  plus caracterul permanent prin care s-a realizat o mântuire veşnică (Evrei 9:12). Ca şi momentul cel mai important este aspectul soteorologic în care se afirmă faptul că ” Isus Cristos S-a jertfit pe Sine prin Duhul cel veşnic” acțiune făcută în mod deliberat, care contrastează puternic cu jertfele aduse înainte  în care  animalele erau victime, şi se aduceau tot în contul Jertfei lui Isus Hristos. Aplicaţie practică. Un alt aspect este credinţa  ce are un aspect dinamic. În Evrei 11 autorul descrie calităţile active ale credinţei. Este o abordare practică nu una mistică. Pavel se foloseşte de Psalmul 8 pentru a arăta că prin faptul că Isus Hristos s-a umilit, ia adus pe mulţi în slavă (Evrei 2:5-10). Mântuirea este înţeleasă ca o eliberare de sub jugul Satanei, (Evrei 2:14-15), iar credinciosul intră în Odina lui Dumnezeu şi primeşte o moştenire ( Evrei 3:1-4). „Procesul de mântuire este descris ca sfinţire (hagiasmos, Evrei 12:14; 10:10,3:12) şi perfecţiune (teleiosis, Evrei 7:11,2:23)”. Rezumat[8]. Epistole se adresează, la trei grupuri separate de credincioși, primii sunt cei care aveau o acceptare și înțelegere la nivelul minții despre Cristos, creștinii care au fost atrași de Isus Cristos dar mai târziu l-au respins,   iar ultimi fiind credincioși care l-au acceptat pe Cristos. Ea se adresează sub alt aspect evreilor prin care se arată superioritatea lui Cristos în toate domeniile, de la jertfe, preoții și legăminte divine El fiind o împlinire a lor, fiind superior și mai bun ca și orice. Cartea  Evrei descoperă superioritatea credinţei creştine. Ideea aceasta este susţinută şi de folosirea de 13 ori a expresiei „mai bun”. Iată câteva expresii care exprimă această temă: „Perfect” ­ apare de 15 ori (BVA) „Haideţi să” ­ de 18 ori  „Haideţi”- de 5 ori. Legături. Autorul epistolei compară sistemul de jertfe din Vechiul Testament cu Jertfa lui Cristos, preoția levitică cu preoția lui Cristos, vechiul Legământ cu Noul Legământ, în toate cazurile Cristos fiind mai mare mai bun, ele fiind insuficiente, Cristos fiind o finalizare și împlinire a lor. Evrei 10:10  ”Prin această „voie” am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna”. Schiţă tematică [9] 1. ISUS. Isus Cristos este un eliberator  mai bun, Isus Om și Dumnezeu mai bun decât îngerii, Isus mai bun ca și Moise,   Isus mai bun ca și Iosua, Isus mai bun ca și Aron 2. GOLGOTA. La Golgota s-a făcut un legământ mai bun, avem promisiuni mai bune, ce vine dintr-un Cort mai bun, are o Jertfă mai bună, cu rezultate mai bune. 3. CREDINȚA. Calea ce nouă și bună, este răspunsul pe care îl cere Dumnezeu, este calea aleșilor Lui, credincioșii trebuie să privească spre Domnul, este o cale a sfințeniei. Aplicație practică. Epistola către Evrei ne încurajează atunci când ne prezintă o listă a eroilor credinței în capipolul 11,   ca o garanție lucrării lui Dumnezeu, a sfințeniei, statornicie și încrederea sfinților din Vechiul Testament în Dumnezeu. De asemenea există și avertizări cu privire la pericolul neglijării cuvântului, (Evrei 2.1-4) pericolul imaturității spirituale, (Evrei 5:11-12),   pericolul necredinței, (Evrei 3.7-4) pericolul de a nu persevera  (Evrei 10:26-29) dar  și mai grav pericolul de al respinge în mod constat și deliberat pe Dumnezeu numit ”păcatul cu voia”. (Evrei 12:25-29). În carte găsim portretul  Domnului Isus Cristos, ce este autor al mântuirii noastre. Evrei 12:2  ”Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu”. În capitolele 11-13 avem învățături practice, iar în evrei 11 avem ceam mai frumoasă definiție a credinței Evrei 11:1  ”Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd”. Descoprirea de Sine a lui Dumnezeu a fost progresivă în istorie iar prin jertfe omul avea posibilitatea  să se apropie în mod treptat de Dumnezeu.

2). Jertfele în Vechiul Testament[10] Termenul folosit în general pentru jertfă este qorban -  cu derivatele lui ”ceva ce este adus aproape" (qrb) și se găsește cu precădere în scrierile levitice. Alți termeni sunt  zebah  (jertfă), „ceea ce este junghiat" (zabah) şi ‘ola (ardere de tot), ’asam (jertfă pentru vină), (‘asam) şi hatta’t (jertfă pentru păcat)„. Cuvântul qoban  este folosit la toarte jertfele, care nu implică sânge, în special ca și daruri de mâncare ( Levetic 2). Jertfa de sânge, animalul sacrificat este consumată parțial sau de tot în funcție de tipul de jertfă. (Levetic 3-5). Jertfele nu s-au regăsit doar la poporul evreu ci și la popoarele străine ideea fiind de comuniune între închinători și zeitatea respectivă. Jertfele se regăsesc în perioade istorice încă din cele mai vechi timpuri. Încă din Geneza, Cain și Abel aduc jertfă lui Dumnezeu (minha, Geneza 4:3-4), Noe aduce  jertfă (‘ola, Geneza 8:20),   iar în perioada patriarhală  apare primul altar, Avram Isac și Iacob au obiceiul de a aduce jertfe lui Dumnezeu (Geneza 22), în cinstea lui Dumnezeu sau în cadrul ceremoniei unui legământ. În perioada tribală avem trei sărbători în cadrul cărora se aduceau jertfe de paște și în cadrul legământului, sau a înnoirii legământului.”Să nu vii cu mâinile goale înaintea Mea" (Exod 23:15). Ideea era de iertare și comuniune cu Dumnezeu. Mai existau jertfele naționale aduse în vreme de război sau dezastre naturale, (Judecători 20:26,1 Samuel 7:9) de pocăință, de de celebrare (1 Samuel 1:3), de mijlocire (Numeri 23:1 ş. urm.) şi probabil de ospitalitate (Exod 18:12). În perioada monarhiei, cu ocazia inaugurării Templului s-au adus jertfe, iar ulterior au fost aduse jertfe în fiecare zi (2 Împăraţi 12:16) ele fiind menționate de către proroci și psalmiști. Apar în cadrul religiei iudaice idei despre magie, idolatrie, sacrificare copiilor introduse de către împărați apostați. (Ieremia 19:4; Ezechiel 16:21). În perioada post exilică a existat un sentiment mai adânc cu privire la păcat (Nemia 9), bucuria, pocăința, caracterizată ritualul de jertfă (Ezra 6:16-18; Neemia 8:9)  iar Templul și închinrea cultică sunt prețuite (Hagai 1:2, Ioel 2:14) şi în special 1 și 2 Cronici). Se pune accentul pe o închinare sinceră și aspectul moral (Eclesiastul 5:1; Proverbe 15:8). Reglementările cu privire la jertfe se găsesc în toate codurile (Exod, Levetic, Numeri, Deuutronom) și se dau instrucțiunile respective. Dintre animalele și păsările  duse ca jertfă se cerea să fie dintre animalele și păsări  curate și fără cusur, dar se aduce ca jertfă și din darurile pământului. Cele mai importante jertfe[11]  sunt arderea de tot,   jertfa de pace, jertfa  de ispășire, jertfa pentru vină, jertfa de mâncare. Prin ele se evidențiază insuficiența ființei umane în contrast cu Harul lui Dumnezeu.   „Arderea de tot” consta în arderea completă a unui animal de parte bărbătească (Lev. 1:1-17). Înainte de ardere, animalul era junghiat de preot, iar sîngele era stropit pe altar (Num. 28:1-8). Arderea completă simboliza dorinţa omului de a fi curăţit complet de vinovăţia sa. Acest tip de jertfă a fost antetipul morţii ispăşitoare a lui Cristos (2 Cor. 5:21). Atât în Vechiul Testament cât și în noul Testament jertfele erau simboluri profetice temporare, evreii fiind învățați asupra faptului că vinovăția trebuia plătită. Ele prevestea Jerfa lui Isus Cristos (Evrei 10:1-18). Iar autorul epistolei către Evrei îl prezintă pe Isus ca și Mare preot ce vine și înlocuișete sistemul de jertfe fiind El însuși o singură dată Jertfă pentru păcat (Evrei 9:11-28). Ca reguli pentru aducerea jertfei sunt prezentarea animalului la altar, cel în cauză ducea mâna pe victimă, animalul era omorât, se stropea altarul cu sânge, sa ardea jertfa, de tot sau parțial după caz în care se consuma carnea. Jertfele se aduceau cu diferite ocazii[12] la sărbători, ca sărbătoarea azimilor, sărbătoarea primelor roade,   sărbătoarea corturilor, etc. Paștele este asociat cu prima sărbătoare (Judecători 5:10-12), în timpul Sabatului, sărbători zilnice, jertfele de dimineaţă şi de seară,   sărbători săptămânale, lunare, și altele. Cu aceste ocazii se aducea și daruri publice (Numeri  cap 28  și 29). Jertfele pot avea un caracter privat în familie, sau individuale pentru diferite ocazii ca împlinirea unui jurământ,    confirmarea unui tratat (Geneza 31:54),   mulțumire, dedicare personală, (1 Împăraţi 3:4),   de consacrare,   venerarea lui Dumnezeu, pentru ispășire și altele. Ele pot avea un caracter public consacrarea unui preot (Levitic 8:9 sau dedicarea sanctuarului (2 Samuel 6:13; 1 Împăraţi 8:5 ş. urm, încoronarea regilor (1 Samuel 11:15; 1 Împăraţi 1:9) zilele de pocăinţă naţională (Judecători 20:26; 1 Samuel 7:9) pregătire pentru luptă (1 Samuel 13:9… Psalmul 20). Alte jertfe erau aduse ca și recunoștință din întâii născuți la animale și din primele roade ”Jertfele majore aduse la altar menţionate în Levitic  cap 1 la 5 sunt descrise în cadrul unui ritual stereotip alcătuit din şase acte, dintre care trei sunt îndeplinite de închinător şi trei de către preot. Ele pot fi ilustrate pentru ‘ola şi zebah ”.   Ritualul de jertfă  se deosebea de la un tip de jertfă la altul dar ca și fond era același. Semnificația declarată jertfelor din Levetic este de ispășire " (kipper, Levitic 1:4, etc.). Verbul are înțelesuri de ” a acoperi,   a șterge a răscumpăra ” Pasajul din Levitic 16 a fost interpretat în lumina acestui fapt în tradiţia ebraică (de ex. Mişna,  Yoma 6.4, „poartă păcatele noastre şi pleacă"). Ispășirea se face după moartea animalului prin sânge, fiind vorba de o moarte de substituție. Dumnezeu a dat oamenilor ritualuri (nu omul) ” (Levitic 17:11: „Vi l-am dat (sângele) ca să-l puneţi pe altar şi să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre"), care acționau în sfera Legământului și a Harului lui Dumnezeu. Sistemul de jertfe din Vechiul Testament nu a avut un caracter final, fiind sugerată această idee de multe lucruri.”nu este întâmplător că atunci când religia preoţească şi cea profetică s-au întâlnit în Persoana Robului Domnului în Isaia 53, se ajunge la punctul cel mai înalt al religiei VT, când tot ce este valoros în închinarea de cult este acumulat într-o persoană, care face o jertfă de ispăşire (hizza, „miel", „jertfă pentru vină") şi în acelaşi timp cheamă la dragoste şi fidelitatea personală a inimii umane”. Isaia 53:11  ”Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor”.

 3). Jertfele în Noul Testament. Prin faptul că Vechiul Legământ era vechi și ”aproape de pieire" (Evrei 8:13), jertfele din Vechiul testament nu mai erau practic și în principiu necesare, totuși despărțirea iudaismului de creștinism a fost un proces de durată și au continuat în toată perioada alcătuirii Noului Testament.   Domnul Isus[13] a adus jertfe când s-a înfățișat la Templu, la ultimul Paște,   și în celelalte ocazii când a mers la Ierusalim de sărbători, deși El urma să fie Jertfa supremă.   Pavel a adus ca jertfă la Ierusalim (care includeau jertfe pentru păcat), sau împlinirea unui jurământ (Faptele Apostolilor 21, Numeri 6:10-12). După distrugerea Templului din Ierusalim în anii 70 chiar și evreii care nu erau creștini au încetata să mai aducă jertfe. În cartea Evrei autorul scoate în evidență caracterul insuficient al jertfelor din Vechiul Legământ, ele având rol de arhetipuri. Jertfele nu puteau elibera conștiința umană de păcat și trebuiau repetate, erau sacrificate animale care erau de fapt victime.   Apare un nou tip de jertfă, Jertfele duhovnicești în cărțile Noului Testament, 1 Petru, Ioan, Romani, Filipeni, etc, ele nu implică moartea ci aparţin Duhului Sfânt care locuiește în credincios (Ioan 4:23-24; Romani 15:16) ele nefiind jertfe de ispășire cu un caracter mântuitor, Jertfa de Ispășire aparține lui Cristos ( Evrei 13:15,1 Petru 2:5). Jertfa lui Cristos, are un caracter soteorologic, lucrarea de mântuire este descrisă în termeni etici, penali, sau în termeni de Jertfă, El fiind Mielul care ridică păcatele lumii   Ioan 1:29  ”A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii! . În Evrei 9-10 este arătată împlinirea jertfelor legământului din Exod 24, a vacii roşii din Numeri 19 şi a jertfelor din Ziua Ispăşirii.   În Noul Testament Isus Cristos este identificat cu Robul Domnului Din Isaia 53, Mesia Cristosul (Daniel 9), Se folosesc termeni de împăcare și răscumpărare, un Sânge prețios care curăță și sfințește ”passim”. În cartea Evrei se arată  importanța Jerfei lui Cristos și faptul că jertfa a fost încheiată Evrei 7:27  ”care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuşi”.   Jertfa a avut loc pe Cruce, iar aducerea Jertfei  înaintea lui Dumnezeu a făcut-o Cristos ca Mare Preot, iar mijlocirea preoțească este veșnică.   Evrei 7: 27  ”care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuşi”. Jertfa  și medierea nu este o activitate viitoare ci o prezență acum pentru noi Evrei 9:24  ”Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu”. Jertfa şi Cina Domnului sunt strâns legate una de alta, prima fiind o acţiune concretă iar al doilea ca şi ceremonie, este un act de aducere aminte. 1 Corinteni 11:24  ”Şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frînt-o şi a zis: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.” 1 Corinteni 11:25  Tot astfel, după cină, a luat paharul şi a zis: „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, oridecâte ori veţi bea din el.” Cina Domnului[14] este simbolul morţii Domnului Isus Cristos în locul nostru, ca ritual este compus din pâine şi vin care semnifică Trupul frânt pe Cruce şi Sângele curs pentru păcatele noastre. Prin actul Cinei Domnului nu se primeşte iertarea păcatelor. Cina Domnului poate fi luată de membri bisericii, iar fiecare dintre ei trebuie să facă o cercetare personală. 1 Corinteni 11:28  “Fiecare, dar să se cerceteze pe sine însuşi şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta.” Chiar dacă se spiritualizează actul Cinei Domnului nu trebuie golit de conţinut. Pe lângă  impresiunea ce rămâne în memorie, timpuri de aducere aminte glorioasă se realizează şi o părtăşie cu Cristos (Ioan 6). Doctrina despre Isus Cristos pară numele de Cristologie[15] El fiind a doua persoană din Trinitate (Ioan 1:1), din veşnice egal cu Dumnezeu şi Duhul Sfânt, egali în esenţă lor. Prin naştere din fecioară a intrat în lume (Mat. 1:20,   Fil. 2:6-7), fiind în acelaşi timp om şi Dumnezeu în mod deplin (Mat. 1:18-25; Luca 1:26-38), cu două naturi distincte (Coloseni 2:9; 1 Tim 2:5-6), dar într-o singură Persoană ( Romani 1:3-4, Fil 2:6-8). Întruparea a fost necesară,  indispensabilă pentru un anumit scop, soteoprologic, o divinitatea nu poate să moară, şi a trebuit să devină om ca să poată  muri. Astfel moartea Lui pe Cruce a avut o valoare infinită şi universală. „Moartea Lui a fost reală si a completat lucrarea de ispăşire (Ioan 19:30)”.  Ea a fost în planul lui Dumnezeu (Fapte 2:23), şi este răscumpărătoare Matei 20:28),  ispăşitoare (Ioan 2:22),  de împăcare (2 Cor. 5:18) şi înlocuitoare. Isaia 53:6 ” Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor”. Isus Cristos a înviat a trei zi din morţi (Luca 24:39), în acest fel a fost validat sacrificiul pentru păcat şi este o nădejde a credinciosului. Învierea  este un act al Trinităţii (Fapte 2:24, Ioan 2:19-21), El prezintă cea dintâi roadă a învierii credincioşilor credincioşilor (1Cor. 15:23)  (şi cei necredincioşi înviază, dar pentru osândă veşnică). De asemenea Învierea dă valoare, preț,  putere, valabilitate importanță, însemnătate, semnificație, sens, predicării Evangheliei, credinţie şi mântuirii. Isus Cristos s-a înălţat la cer şi stă la dreapta Tatălui în calitate de Rege, Mare preot (Evrei 4:14-16),  şi Mijlocitor. Cristos urmează să revină a doua oară  Parousia, să-şi ia Biserica (1Tes. 4:16), şi să stabilească Împărăţia Cerurilor  Apocalipsa 19:11  Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el, se cheamă „Cel credincios” şi „Cel adevărat” şi El judecă şi Se luptă cu dreptate. Jertfa lui Isus Cristos a fost Perfectă[16]. Se poate afirme faptul „că ispăşirea lui Cristos, prin care, în ascultarea Sa, a oferit o jertfă desăvârșită, împăcând pe oameni cu Tatăl, plătind pentru păcatele noastre şi satisfăcând dreptatea divină în folosul nostru, conform planului etern al lui Dumnezeu, aspect  ce este un element esenţial al Evangheliei”.   Pavel este hotărât să nu predice nimic în afară de Jertfe lui Cristos, mesajul Noului Testament are în centru mesajul Crucii prin care Cristos  a realizat o lucrare de împăcare între Dumnezeu şi oamenii care cred în Cristos, Ispăşirea fiind o plată pentru păcat. 2 Corinteni 5:19  „că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări”. Dumnezeu nu se schimbă este Imuabil şi nu-Şi  neagă neprihănirea, El este drept şi sfânt Jertfa lui Cristos[17] fiind singura cale prin care omul este socotit neprihănit. Romani 3:26  „pentruca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel în cât, să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus”. „Acum, pe cruce, unde Cristos se oferă pe sine ca jertfă perfectă în locul nostru, El ia asupra Lui ceea ce ni se cuvenea nouă”. De asemenea când rostim rugăciunea Tatăl Nostru  „Iartă-ne nouă greşelile [datoriile] noastre precum şi noi iertăm greşiţilor [datornicilor] noştri” referire se face la aspectul moral şi spiritual. Au existat şi alte teorii ale ispăşiri, un simplu act eroic, sacrificiu sau o lecţie pe care Dumnezeu o de omenirii, dar sunt false. Se poate afirma faptul că „că lucrarea salvatoare a lui Cristos a inclus viaţa şi moartea Lui în numele nostru. Declarăm că credinţa în supunerea perfectă a lui Cristos prin care El a îndeplinit toate cerinţele Legii lui Dumnezeu în numele nostru este esenţială pentru Evanghelie” Cristos este denumit al doilea Adam sau noul Adam, Romani 5:19  „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi”. Adam a eşuat prin faptele sale în gândire, şi acţiune pe când Cristos a fost şi este victorios, iar noi suntem  eliberați cu un preţ 1 Corinteni 6:20  „Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, deci, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care Sunt ale lui Dumnezeu”. Când ne punem credinţa în Isus Cristos a facem atât în Persoana cât şi în lucrarea Lui şi avem posiblitatea părtăşiei cu Dumnezeu.

 4). Preoții18] Prima referinţă biblică despre preoţi găsim încă la începuturi. Geneza 14:18 Melhisedec, împăratul Salemului, a adus pâine şi vin: el era preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt, verset legat de Preoţia lui Cristos. Preoţii care făceau parte din poporul lui Dumnezeu erau  urmaşii lui Aron. Este necesar să facem precizarea faptului că în slujba Domnului, rolul de preot era un  o practică specială, levitul făcea lucrurile auxiliare şi prin  proroci vorbea Dumnezeu. Genealogiile din Cronici nu sunt încercări artificiale da a face o legătură între fiii lui Ţadoc cu Aaron şi Eliazar aşa cum susţine Wellhausen. Atunci când Solomon a zidit un  loc pentru Chivot în Templu, sub conducerea lui Ţadoc iese în evidenţă rolul proeminent al preotului.   La fel în locurile în care slujeau preoţii ei erau răspunzători direcţi  (Amos 7:10…).   De asemenea Codul Preoţesc (P),   a dat puteri clerului şi a făcut o deosebire mai clară dintre preoţi şi leviţi. În scrierile post – exilice Marele Preot a rămas în familia lui Eliazar până în timpul lui Eli  „un urmaş al lui Itamar, Conspiraţia lui Abiatar l-a determinat pe Solomon să-l concedieze (1 Împăraţi 2:26 ş. urm.)”. Oficiul de Mare preot s-a reântors şi a rămas în casa lui Eliazar (Ţadoc) „ şi a rămas în această familie până când, datorită intrigilor politice Onias III a fost destituit de împăratul seleucid Antioh IV (Epifanes) (cca. 174 î. Cr.).” După acea funcţia  de Mare Preot a fost sub patronajul clasei conducătoare.   După această  scurtă baleiere în istorie ne în toarcem la oficiul de preot din Vechiul Testament[19].    Preoţii  trebuiau să urmeze legi speciale cu privire la căsătorie ( Levetic 21:7-9),   nu aveau voie să se radă (Levetic 21:5-6), trebuiau să ascute de porunca Domnului  cu privire la slujire (Levetic 10:1-7), laicii trebuiau pedepsiţi dacă se implicau în activităţile preoţeşti. (Numeri 18:7). Preoţii aduceau înaintea lui Dumnezeu problemele de ordin spiritul, păcatele, necesităţile materiale,   momente de strâmtorare, făceau ispăşirea pentru păcate (Evrei 5:1-3, Levetic 16:1-22), făceau stropirea altarului cu sângele jertfei, aduceau sacrificii pe altar, păstra focul aprins pe altar ( Levetic 6:13), ardeau tămâie pe altar ( Exod  30:7-9)  se interesau,   şi se ocupau de Cort, (Numeri 3:38), aveau responsabilitatea  tezaurului (1 Cronici 26:20),  păzeau cu grijă, cu atenție, cu autoritate şi a aveau sub control, activitatea din Templu (1Cronici 23:4), transportau Chivotul lui Dumnezeu ( Numeri 4:15). De asemenea ei  conduceau poporul  în cântare ( Nemia 12:27-34), binecuvântau poporul (Numeri 6:23-27), se rugau pentru popor  (Ezra 9:5-15), identificau boli în trup ca lepra (Levetic 13:1-8), învăţau poporul Legea Domnului (Nemia 8:7-8), dădeau  legi, decrete, hotărâri, mandate, în diferite cazuri în baza prevederilor Legii. (1 Cronici 23:4) şi alte îndatoriri. Prin intermediul preotului evreul se putea adresa lui Dumnezeu. Preoţia are o continuitate în Noul Testament[20], avem exemplu preotului Zaharia, (Luca 1:5), iar pilda samariteanului milostiv a fost înţeleasă de contemporanii lui Isus (Luca 10.1), Isus recunoaşte rolul preotului care îi declara necuraţi/curaţi pe leproşi (Matei 8:4; Marcu 1:44; Luca 5:14, vezi Levitic 14:3). Isus confruntă practica liberă a preoţilor cu preoţii care s-au opus lui Isus fiind legalişti. De asemenea El nu a avut nimic împotriva sarcinilor şi funcţiilor pe care le aveau preoţii în baza Legii cu privire la Templu şi sarcinile şi îndatoririlor preoţilor. Cele mai multe aspecte  şi referiri cu privire la preoţi descriu conflictul dintre ei şi Isus. Aceste lucru este de la începutul lucrării lui  Isus (Matei 2:4), până în final când opoziţia a crescut peste măsură (Matei 28:11). Isus nu  a contestat legea cu privire la Sabat (Matei 12:1-7, Luca 6:1-5), iar în pildele Sale a criticat liderii religioşi (Matei 21:45-46). Conflictul a luat  amploare la Florii şi când Isus izgoneşte vânzătorii din Templu (Matei 21:15,3, Luca 19:47-48,). Punctul culminant al confruntării cu iudaismul s-a realiza odată cu prinderea lui Isus Cristos şi judecarea şi Crucificare Lui (Matei cap 26 şi 27). Ioan redă şi el acest conflict (Ioan 7:32,1:53), moment în care fariseii s-au făcut complice şi participanţi la crimă. Ostilitatea  este îndreptată şi împotriva lui Lazăr Ioan 12:10  Preoţii cei mai de seamă au Hotărât să omoare şi pe Lazăr, , Ioan 18:19,2,   35, şi iese în evidenţă rolul lui Caiafa în judecarea lui Isus. Ioan 18:28  „Au adus pe Isus de la Caiafa în odaia de judecată: era dimineaţa. Ei n-au intrat în odaia de judecată, ca să nu se spurce şi să poată mânca Paştele”. Marii preoţi (archiereus), nu au acţionat singuri împotriva lui Isus ci cu ajutorul Sinedriului (archontes, (Luca 23:13),   ajutaţi de scribi (grammateis, Matei 2:4,   21:15),   şi  de bătrâni (Matei 16:21,7:41, Luca 9:22),   Moartea şi Învierea lui Isus Cristos a amplificat conflictul,   ulterior Saul din Tars cu recomandare de la preoţi a început să persecute creştinismul,   (Faptele Apostolilor 9:1-2,4).   De asemenea cei  şapte feciori a lui Sceva erau copiii unui preot iudeu de mare rang  (Faptele Apostolilor 19:13-14). Învăţăturile lui Pavel după convertire la creştinism au fost judecate de Anania un mare preot, care depune o plângere guvernatorilor romani Felix şi Festus (Faptele Apostolilor 24:1… 25:1-31). Exemplele de  luptă a iudaismului cu Isus şi creştinismul  ca religie în devenire sunt numeroase. Isus prin învăţăturile Sale, prin acţiunile, prin afirmaţiile pe cere le-a făcut,   mai ales prin Moartea, Învierea şi Înălţarea la cer au pus în umbră structurile sistemului preoţesc, El s-a situat în centrul unei noi structuri sacedortale.   Matei 12: 6  Dar Eu vă spun că aici este Unul mai mare decât Templul, …..” să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” Ioan 2:19  Drept răspuns, Isus le-a zis: „Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica.” Epistola către evrei subliniază cel mai bine Preoţia lui  Isus Cristos fiind numit de  Dumnezeu (Evrei 5:5-10), El să fie adevăratul Mare Preot, care să rezolve problema păcatul umanităţii. Astfel repetăm faptul că preoţia Lui este superioară lui preoţiei lui Aron (Evrei 7:11), îşi are originea în preoţia lui Melhisedec, (Evrei 7:15-17), este Jertfa perfectă, (Evrei 7:18), nu ca jertfele din vechime. De asemenea are la bază jurământul lui Dumnezeu, este o Jertfă desăvâşită (Evrei 7:26-28),  ea  continuă în cer, loc în care Dumnezeu a ridicat un Sanctuar, cortul lui Moise fiind dar o umbră a Cortului din Cer. (Evrei 8:1-7).  Jertfa lui Cristos este o promisiune cu privire la Noul Legământ  (Evrei 8:8-13),   este o Jertfă nerepetabilă, „o dată pentru totdeauna " (Evrei 9:12), prin Sângele lui Cristos credincioşii sunt sfinţiţi (Evrei 10:4)  Ca şi rezultat avem intrare liberă la Tatăl, promisiunile şi speranţele sunt legate de credincioşia lui Dumnezeu, inclusiv Parousia. (Evrei 9:28)  Iertarea este deplină    şi credincioşii sunt îndreptăţiţi  la fapte în dragoste şi neprihănire (Evrei 10:19-25);   Jertfa lui Cristos este eficace, garantată de către Dumnezeu,   prin mijlocirea permanentă a lui Cristos (Evrei 7:25). În momentul în care vorbim de Preoţia tuturor credincioşilor  avem în vedere o preoţie sfântă ( 1 Petru 2:5,9, Apocalipsa 1.6), în acelaşi timp se poate ajunge la Dumnezeu numai prin Cristos (Ioan 14:6, Romani 5.2, Efeseni 2:18), de asemenea avem posibilitatea de a mărturisi păcatele direct lui Dumnezeu (Matei 6.2, Fapte 17:30). Preoţia tuturor credincioşilor ar trebuii să fie o jertfă spirituală, duhovnicească, (Romani 12:1, Evrei 13:15-16 ). Există în acest context o Misiune a Bisericii în calitate de Trup al lui Cristos şi Noul Israel ( Exod 19:6). Biserica  are sarcina de a face o slujbă de mijlocire prin care voia lui Dumnezeu să fie cunoscută oamenilor şi problemele semenilor să fie aduse înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune. Aceste aspecte sunt menţionate de către apostolul Petru. 1 Petru 2:5  „Şi voi, ca nişte pietre vii, Sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie Sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos”,   şi  1 Petru 2:9 „ ….. ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”, creştini şi biserica care au o bună mărturie în lume. Rezonanţa preoţiei tuturor credincioşilor o regăsim şi în cartea Apocalipsei unde Biserica este denumită „„o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său" (Apocalipsa 1:6,0:6), în ascultare faţă de Cristos dar şi cu o participare şi stăpânire peste alţii  „Şi ei vor împărăţi pe pământ" (Apocalipsa 5:10,   20:6) fiind părtaş la biruinţa lui Cristos. Preoţia în Noul Testament este o preoţie colectivă „nici un slujitor sau lider luat individual nu este numit „preot". Ce s-a scris în perioada post-apostolică, Clement (95-96 d. Cr.), Clement 40-44);  Didache (13:3) îi aseamănă pe proroci ca marii preoţi iar „Tertullian (Despre Botez 17) şi Hipolit (prefaţă la Combaterea tuturor ereziilor), sunt primii care au folosit termenul de „preot” şi „mare preot” pentru lucrătorii creştini (cam 200 d. Cr)” Se înţelege că un credincios  are calitatea de „preot” doar dacă aparţine prin Biserică în Trupului lui Cristos deci un o dublă poziţie,   unul în particular şi altul în comuniune cu ceilalţi credincioşi ca Biserică şi Trup a lui Cristos. În acest fel avem intrare liberă la Tatăl şi prin sfinţire  şi o apropriere progresivă de Isus Cristos.

5). Altare[21] Cuvântul ebraic altar  apare în Vechiul Testament ca  mizbeah  cu înţeles de loc de jertfă sau „loc de jertfă" (de la zabah „a junghia jertfa"), (Ezra 7:17), fiind echivalentul termenului aramaic madbah, cu un înţeles şi mai larg fiind aplicat şi în cazul arderii tămâiei pe altar aşa cum a făcut Noe (Geneza 8:20)   Patriarhii şi-au construit propriile altare şi au adus jertfe pe ele, astfel Avram care a construit altare  la Sihem la Hebron, pe muntele Moria (Geneza 22:9 ), Isac a înălţat altar la Beer-Şeba (Geneza 26:25), Iacov a ridicat  altare la Sihem şi Betel (Geneza 33:20), Moise a zidit  un altar la  Refidim cu ocazia victorie asupra lui Amalec (Exod 17:15). Altarele au fost  clădite pentru a comemora un eveniment, a mulţumi, a cinsti pe Domnul şi înseamnă o persoană care are o relaţie cu de Dumnezeu. În ţinutul Palestinei s-au găsit în urma săpăturilor arheologice, altare pre-israelite, la popoarele păgâne.   Astfel s-au găsit altare din diferite perioade, la Meghido, Lachiş, Bet-Şean şi Haţor. De asemenea s-a descoperit altare de lut ce putea să fie folosite pentru arderea  de mirodenii (având o mărime redusă), sau alte altare au fost găsite tot la Meghido, Bet-Şean şi Lachiş, din epoca bronzului şi a fierului. Popoarele cananite au folosit altare păgâne fapt care explică reglementările de la Sinai. Altarele păgâne au fost descoperite şi în alte locuri ca” Eridu, Ur, Kafagiah şi Asur în Mesopotamia”, aş înţelegem cum Balaam a zidit şapte altare la Chiriat-Huţot (Numeri 23) pentru a jertfi berbeci. Altarele din Cortul Întâlniri, pentru arderea de tot şi altarul tămâierii, au fost ridicate conform dimensiunilor date de către Dumnezeu la muntele Sinai. (Exod  cap 27 şi 30). Un alt fel de altar au fost altarele clădite (Exod 20:24-26, făcute din lut mizbah adama), sau pietre necioplite ) (mizbah abanim), pe care să fie sacrificate jertfele. Porunca respectivă de a construi altare ne face să credem că era valabilă pentru fiecare israelit în parte la fel ca şi cele 10 porunci. Şi alte personaje biblice au clădit altare. Iosua a clădit un altar Iosua 8:30-31), Ghedeon, a făcut un altar  (Ofra, Judecători 6:24-26),” David a clădit un altar în aria de treierat a lui Aravna (2 Samuel 24:18-25)”. Ilie a clădit un altar pe muntele Carmel  (1 Împăraţi 18), şi prin acest fel trebuie să percepem întâmplările descrise de Iosua 22:10-34 şi 1Samuel 20:6,   Exod 24:4). Solomon construeşte un altar În Templu, menţionat în 1 Împăraţi 8:22,9:25, dar sau găsit urme de altar din lut şi cărămidă în curtea Templului, (cf. Exod 20:25),    se costruiesc altare la fel ca şi la Cortul întâlnirii, în plus s-au mai găsit altare pentru tămâiere, pe o  treapta care duce la Sfintă Sfintelor, şi alte altare pentru tămâiere care sunt datate din perioada israelită ce au fost descoperita la Ber Şeba. Au existat şi altare false care au fost interzise de Legea mozaică folosite în Israel şi Iuda şi pe care preoţii Domnului le condamnă (Amos 3:14; Osea 8:11). După întoarcerea din Exil se reconstruişte cel de al doilea Templu şi este puţin probabil că nu s-au construit altare „scrierile lui Josephus (Contra Apionem 1.8)” şi în Scrisoarea lui Aristeas, afirmaţii pe care o facem cu abţinere pentru că „În 169 î. Cr. Antiochus Epiphanes a scos „altarul de aur" (1 Macabei 1:21) şi 2 ani mai târziu el a aşezat deasupra altarului arderilor de tot o „urâciune" (1 Macabei 1:54), probabil un chip al lui Zeus. Macabeii[22] au construit un altar nou şi au restaurat altarul tămâierii (1 Macabei 4:44-49)”. În ultima parte a secolului 1 B. C. altarul pentru arderile de tot  era făcut din „morman de pietre necioplite” şi trebuia să te urci pe o rampă. În perioada Noului Testament cuvintele  folosite pentru altar sunt thysiosterion, mizbeah, folosit în LXX, utilizate pentru jertfa adusă de Avram, (Iacov 2:21) şi pentru altarul pe care se aduceau arderile de tot în Templu (Matei 5:23-24, Luca 11:51; 1 Corinteni 9:13, Evrei 7:13; Apocalipsa 11:1). De asemenea sunt folosite pentru altarul tămâierii din Templului pământesc Luca 1:11), dar şi cel ceresc (Apocalipsa 6:9,4:18, Evrei 13:10). Înţelesul principal aste acela de loc înalt bama (*ÎNĂLŢIMI). Este necesară precizarea faptului că de la altarele din Vechiul Testament Exodul 20:24 „Să-Mi ridici un altar de pământ, pe care să-ţi aduci arderile-de-tot şi jertfele de mulţumire, oile şi boii. În orice loc în care Îmi voi aduce aminte de Numele Meu, voi veni la tine şi te voi binecuvânta,” se face trecerea la  un alt tip de „altar” care este Crucea lui Cristos din Noul Testament Evrei 9:13  „Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte şi le aduce curăţirea trupului”, Evrei 9:14  „cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu!”. Altarul era un mijloc de  a cere ceva de la Domnul  şi a aduce mulţumiri la dresa lui Dumnezeu.

6). Cortul. Tabernacolul[23] a fost un loc  temporar, vremelnic de întâlnire între Dumnezeu, popor şi Moise care intra în Cort, (Exod 33:7-11).  Norul ne indica prezenţa divină, iar ca şi asemănări Cortul   semnifică pe Moise când a stat în crăpătura stânci (Exod 33:20-23) şi peştera în care a stat Ilie (1 Împăraţi 19:9-18), pentru a vedea Slava lui Dumnezeu moment în care El se exprima în timp ce gloria Lui se manifesta. Cortul cel mare a fost ridicat în mijlocul taberei, dar  când Norul de Slavă se afla în Cort, iar Moise trebuia să stea afară. Cortul a fost Sanctuarul lui Dumnezeu pe pământ care  locuit în mijlocul poporului Israel în pustie.   În pustie triburile lui Israel,   erau dependente de de Norul de  Slavă. Exodul 40:36  cât au ţinut călătoriile lor, copiii lui Israel porneau numai când se ridica norul de deasupra cortului. Exodul 40: 37  Şi când nu se ridica norul, nu porneau până ce nu se ridica. În Cannan Cortul a  poposit la „la Silo (Iosua 18:1), la Nob (1Samuel 21) şi la Gabaon (1Cronici 16:39).” Solomon a dus la Templu Chivotul Domnului „(1Împăraţi 8:4). Cortul este numit simplu miskan = „locuinţă" „Cortul" sau miskan YHWH = „locuinţa lui Iahve", ca în Levitic 17:4; sau miskan ha’edut - „locuinţa tablelor legământului" „mărturiei", deoarece acolo se aflau tablele legământului, ca în Exod 40:5 sau ‘ohel mo’ed - „Cortul întâlnirii”. El era un loc destinat întâlnirii dintre  Dumnezeu şi poporul Său, ca şi în „miskan ’ohel mo’ed = „locuinţa cortului întâlnirii", sau în Exod 39:35, ori miqdas - „sanctuar" (locaş sfânt), ca în Exod 25:8).” El este denumit şi bet YHWH  „Casa lui Iahve", (Exod 23:19). Cortul era construit din metal, cupru sau aramă, piei de viţei, din care se făceau perdelele. Exodul 25:2  „Vorbeşte copiilor lui Israel să-Mi aducă un dar; să-l primiţi pentru Mine de la orice om care-l va da cu tragere de inimă. 3  Iată ce veţi primi de la ei ca dar: aur, argint şi aramă; 4  pânze vopsite în albastru, purpuriu, cârmiziu, pânză din in subţire şi păr de capră; 5  piei de berbeci vopsite în roşu şi piei de viţel de mare; lemn de salcîm; 6  untdelemn pentru sfeşnic, mirodenii pentru untdelemnul ungerii şi pentru tămâia mirositoare; 7  pietre de onix şi alte pietre pentru efod (umărar) şi pieptar. 8  Să-Mi facă un locaş Sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor. Cel mai important aspecte este 9  „Să faceţi cortul şi toate vasele lui după chipul pe care ţi-l voi arăta.” Cortul era împărţit în două secţiuni principale„locul sfânt", iar al doilea, „sfânta sfintelor", adică, „locul preasfânt” sau pur şi simplu, „locul sfânt" (Levitic 16:2-3; Evrei 9:12; 10:19)” Trecem peste amănunte despre felul în care este construi Cortul[24] şi arătăm principalul mobilier compus din altarul tămâierii, altarul de aur, care era pus înaintea Chivotului în locul Prea Sfânt  (1Împăraţi 6:22 şi Evrei 9:4).   Acolo se mai găsea masa pentru punere pâinilor (Exod 26:35),   existau farfurii late, farfurii adânci ( Numeri 7:14),   potire şi ceşti pentru jertfele de băutură. Mai găsim Sfeşnicul menorah (Exod 25:31-40), , având forma unui pom stilizat cu şapte braţe, la capete fiind aprinse şapte lumânări. Pentru sfeşnic ea făcute mucăre şi cenuşare. În locul Prea Sfânt se afla Chivotul Legământului (Exod 25:10-22) placat cu aur („scaunul îndurării")  care conţinea doi heruvimi la fiecare capăt. Locul respectiv se  avea un  capac de ispăşire „Aşa a fost interpretat de LXX (hilasterion) şi de NT (Evrei 9:5; „capacul ispăşirii" sau „scaunul îndurării").” Se mai aflau elemente ajutătoarea cu care se transporta Chivotul, ca drugii şi inelele. Cortul se aşeza „în jumătatea de V a curţii, care era de 100 ori 50 de coţi, lungimea fiind pe direcţia N-S (Exod 27:9-19). Uşa cortului era îndreptată spre Est.” Curtea era înconjurată de un paravan prinsă de stâlpi. În latura din Est se afla o „uşe” de intrare. În partea de Est a curţii se afla altarul de aramă (cupru) pentru arderea de tot „jertfa cea mai importantă care era adusă pe acest altar (Exod 27:1-8).” Tot aşa „pentru slujba de la altar existau „oale pentru scos cenuşa, *lopeţi, *lighene, *furculiţe şi *tigăi pentru cărbuni”. Mai găsim înainte de uşa Cortului un vas pentru spălare în care se punea apă pentru spălarea rituală a preoţilor (Exod 30:17-21). În tabără cortul era înconjurat de corturile preoţilor şi a leviţilor, şi în mod circular sa aflau aşezate cel douăsprezece seminţii a lui Israel (Numeri 2:1-30). Semnificaţia Cortului este deosebit de importantă pentru că este locuinţa lui Dumnezeu pe pământ, fiind primul exemplu de genul acesta fiind urmat de „Templul, mai târziu Întruparea lui  Cristos ce este Capul Bisericii, credincioşii fiind mădulare ale Trupului corporativ dar şi  la mod individual, formând Biserica”. În Noul Testament Casa lui Dumnezeu pe pământ este Biserica. Cortul a fost făcut după planul lui Dumnezeu pentru că este „o copie şi o „umbră a lucrurilor cereşti" (Evrei 8:5),” iar simbolurile au comunicat o semnificaţie spirituală în acel timp. Se arată în mod clar în Scriptură cum este Chivotul sau scaunul îndurării (Exod 25:16,   Levitic 16:15-16), perdeaua care desparte Locul Sfânt de Sfânta Sfintelor (Levitic 16:2; Evrei 9:8), altarul tămâierii, ligheanul pentru spălare, altarul de aramă este arătată explicit, ca şi în cazul mesei pentru punerea pâinilor şi Sfeşnicul în care funcţia lor este vădită. Deşii au existat controverse pe această temă Noul Testament declară că Legea a fost „umbra bunurilor viitoare", care sunt bunuri care au venit odată cu Isus Cristos  (Evrei 10:1; 9:11). Cristos a intrat prin perdeaua dinăuntru Evrei 6:20  unde Isus a intrat pentru noi ca înainte mergător, când a fost făcut „Mare Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec”, a adus o jertfă de ispăşire (Romani 3:25,  hilasterion; Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea în delungei răbdări a lui Dumnezeu”, cf. LXX Exod 25:17-22; Levitic 16:15-16), autorul epistolei către Evrei ne spune că   nu se poate relata tot ce era în Cort, Evrei 9:5  „Deasupra erau heruvimii slavei, care acopereau capacul ispăşirii cu umbra lor. Nu este vremea să vorbim acum cu deamănuntul despre aceste lucruri”. În Cort Dumnezeu locuia şi va sta în mijlocul poporului Său. Situaţie este rezolvată sus în cer, dar omul trebuie să accepte acest lucru prin credinţă pe pământ.

 7). Templul[25]. Cele mai vechi construcţii realizate de oameni au fost altare şi templele unde oamenii aveau posibilitatea să se închine zeului lor. Turnul Babel este prima construcţie de genul acesta amintită în Biblie, dar cu o destinaţie inversă care simbolizează încrederea în sinele omului, mândria, dorinţa de a urca până la cer  „să ne facem un nume” fapt pentru care au fost condamnaţi. În Mesopotamia loc din care a plecat Avram fiecare cetate avea un templu pentru zeul la care se închina. Patriarhii  aveau  motiv de a ridica un altar  pentru că Dumnezeu s-a descoperit cum şi unde a dorit să facă acest lucru. Asemenea momente au fost denumite altare pentru jertfă şi stâlpi de aducere aminte (Geneza 28:22). Abia după ce triburile lui Isrel au format o naţiune era necesar un punct ca loc geografic ca simbol al unităţii care era un loc de închinare pentru Domnul. În peregnirarea prin pustie acest lucru s-a realizat prin construirea Cortului şi altare recunoscute în mod oficial şi în perioada Judecătorilor la Sihem, (Iosua 8:30) Silo (1 Samuel 1:3). Toate popoarele din Cannan aveau templele lor din care se pot aminti „„casa lui Dagon" sau casa zeităţii patronatoare (ebr,  bet dagon, 1 Samuel 5:5;  bet ’astarot, 1 Samuel 31:10; cf.  bet yhwh, Exod 23:19). Au fost descoperite urme de temple la Bet Şeba, Haoţor şi în alte locaţii. După ce David şi-a consolidat puterea a construi o casă pentru  dar nu era mulţumit. 2 Samuel 7:2 „a zis proorocului Natan: „Iată! Eu locuiesc într-o casă de cedru, şi chivotul lui Dumnezeu locuieşte într-un... cort.”  Dumnezeu nu a acceptata acest lucru, fiindcă avea mâinile pătate de sângele duşmanilor, a adunat materialele,   dar ia dat voie şi  David a strâns bogăţiile, a cumpărat locul (1 Cronici 22:8 ) iar  Solomon a fost acela care a construit Templul[26] a cărui construcţie a dura 7 ani (1 Împăraţi 6:37-38). Azi locaţia nu se poate determina cu precizie, dar ştim că el se afla construit  în zona „Haram esh-Sherif’, la Est de „Oraşul Vechi" din *Ierusalim” cea mai mare probabilitate este un loc înalt cunoscut ca „Domul de pe stâncă” (2 Cronici 3:1), în aria de trierat a lui  Oman. 2 Samuel 24:24  „Dar împăratul i-a zis lui Aravna: „Nu! vreau s-o cumpăr de la tine pe preţ din argint, şi nu voi aduce Domnului, Dumnezeului meu, arderi de tot, care să nu mă coste nimic.” Şi David a cumpărat aria şi boii cu cinzeci de sicli din argint”, sau  este posibil să fie cumpărată cu un preţ mai mare (1 Cronici 21:25).   În linii mari din pasajele din 1 Împăraţi şi 2 Cronici se face mai mult o reconstituire  a descrieri cum era construit Templul lui Solomon, fără a fi reda toate amănuntele. De asemenea el a fost construit în linii mari ca şi Cortul dar ara mai fastuos şi  utilizabil. Funcţia de bază era aceeaşi şi anume că Dumnezeu locuia în mijlocul poporului 1 Împăraţi 8:10  „În clipa când au ieşit preoţii din Locul Sfânt, norul a umplut casa Domnului. 11  Preoţii n-au putut să rămână acolo să facă slujba, din pricina norului; căci slava Domnului umpluse Casa Domnului”. În planul Templului au existat o curte exterioară şi una interioară, altarul de bronz pentru arderile de tot se afla în curtea interioară, tot acolo se afla şi ligheanul de aramă pentru spălările rituale, „marea de aramă”, (1 Împăraţi 7:23-26). În momentul dedicării Templului Solomon s-a urcat pe o treaptă de bronz (2 Cronici 6:13…). De asemenea erau trepte care duceau la pridvor (ebr.  ’ulam). Exista un Sanctuar interior unde se afla Chivotul, cu cei doi heruvimi, loc prea sfânt în care Dumnezeu era prezent în Nor de Slavă (1 Împăraţi 8:10 ….). Încăperile erau tapetate şi împodobite cu lemn de chiparos,   pereţii erau ornamentaşi cu flori, „palmieri şi heruvimi şi erau placate cu aur” Templul fiind decorat ca şi templele antice din perioada respectivă. În interior existau diferite încăperi cu funcţii separate. Ţinând cont că Templul a fost construit de către meşteşugari fenicieni, el avea multe decoraţii din templele feniciene şi cananite, sau teme egiptene „Subiecte obişnuite sunt florile, palmierii şi sfincşii înaripaţi, subiecte care pot fi comparate cu sculpturile din Templu. La fel ca şi panourile din Templu, aceste sculpturi erau acoperite cu aur şi încrustate cu pietre colorate”. Este imperios necesar să adăugăm că peste toate aceste lucruri s-a pogorât puterea sfinţitoare a lui Dumnezeu. Ezekil vede într-o vedenie un Templul nou (Ezechiel cap 40-43, cca. 571 î. Cr.), aici avem detalii mai multe decât la Templul lui Solomon, dar care de fapt nu a fost construit niciodată, dar a fost  o încurajare pentru cei aflaţi în exil (Psalmul 137). Templul  a fost jefuit şi dărâmat de Nebucadneţar în  anul 587 î. Cr, poporul fiind dus în robie în ţară rămânând evrei din cele mai sărace pături ale populaţiei. Exilaţii s-au întors cam după 70 de ani din robia babilonului, în trei valuri şi au reînceput să reconstruiască cel de al doilea Templul cu aprobarea împăratului Cirus. În linii mari s-au păstrat dimensiunile primului Templu[27],   plus sistemul preoţesc şi jertfele   şi sărbătorile vechi testamentale. (Ezra 1:3,2:3,8:10, Neemia 13).   Al doilea Templu era o copie palidă a celui dintâi Templu şi în plus nu se arată faptul că Slava lui Dumnezeu sa pogorât peste El, iar  Chivotul Domnului a fost pierdut în timpul exilului şi nu a mai fost găsit niciodată fiind căutat şi în ziua de azi. Cel de al doilea Templul rezistă până în anul (63 î. Cr.) când este cucerit de Pompei. Irod a lucrat la reconstruirea Templului doar  pentru ai împăca pe evrei, dar nu ca să-L glorifice pe Dumnezeu.   În Noul Testament cuvintele „gr.  hieron şi naos, sunt traduse „templu", fiind un complex de clădiri şi un sanctuar. Cu privire la Casa lui Dumnezeu se folosesc termeni ca  „(oikos) şi „loc" (topos), clădire" (oikodome), „cort" (skene), „locuinţă" (katoiketerion). Isus a avut faţă de Templu poziţii diametral opuse, pe de o parte  l-a numit Casa lui Dumnezeu (Matei 12:4,   Ioan 2:16), tot ce era în el era sfânt pentru că era sfinţit de Dumnezeu,   (Matei 23:17,1). Râvna pentru Casa Tatălui Său „L-a inspirat să-l curăţească (Matei 21:12)”, iar gândul  despre nimicirea Ierusalimului şi a templului l-a făcut să plângă (Luca 19:41 ….). În opoziţie găsim pasaje în are Templul are o poziţie secundară în ochii lui Isus El fiind mai important decât Templu (Matei 12:6). Templu era dar un paravan pentru  uscăciunea spirituală a poporului evreu Israel (Marcu 11:12-26 şi alte textele paralele), urma să fie pângărit, şi nu mai era potrivit, pentru  a rămâne, pentru că oricum îşi pierduse destinaţia fiind înlocuit de Cristos. Imlicaţiile mesianice ale lui Isus Cristos, au atras ostilitatea liderilor religioşi, iudaismul era inflexibil şi  nu mai era vrednic de prezenţa divină (Marcu 12:1-12). „Moartea lui Isus a avut ca rezultat înlocuirea Templului din Ierusalim, iar învierea lui Isus avea să pună pe altul în locul Lui. Noul templu era adunarea escatologică a lui Isus Mesia (Matei 18:20, Ioan 14:23).” Dacă mergem în Fapte apărarea lui Ştefan era împotriva atitudini faţă de Templu care nu este din „ zidirea aceasta, o clarificare o avem tot  spusă de Pavel Faptele Apostolilor 15:13-18. „Cortul lui David" din Amos 9:11-12 cu sensul primar de dinastie, împărăţie, despre Noul Templu al lui Dumnezeu, fiind o temă caracteristică scrisorilor scrise de Pavel. Apostolul Pavel  se ocupă despre Biserică şi realizarea  Templului mesianic excatologic  (1Corinteni 3:16-17 Efeseni 2:19-22) corela cu Vechiul Testament (Levitic 26:12; Ezechiel 37:27)  folosit şi de către evrei aspect care îl găsim şi în gândirea şi excatologia  iudaică (Jubilee 1:17). Imaginea Templului este folosită şi ca îndemn pentru o viaţă sfântă (2 Corinteni 7:1; cf. 1 Corinteni 6:18-20) creştinii fiind chemaţi la coeziune, legătură, solidaritate, părtăşie fiindcă Dumnezeu poate locui doar într-un singur loc, iar schisma, sau profanarea Templului este pedepsită cu moartea  (1 Corinteni 3:5-17). Cartea Efeseni foloseşte imaginea Templului în sens dotrinar şi arată caracterul interasial al Bisericii Apostolul  „apostolul a împrumutat cu largheţe din Vechiul Testament speranţa adunării Israelului şi a tuturor popoarelor la templul escatologic de la Ierusalim.” Cuvântul pace are o conotaţie excatologică (Isaia 2:2… Mica 4:1… Enoh 90:29 ş. urm.). Pavel vede Templul ca o clădire unită prin Cristos El fiind piatra cea mai preţioasă. Efeseni 2:20  fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. Găsim afirmaţia clădirii care creşte "(auxein), prin care se introduce o nouă imagine despre Templu, o fuziune a imaginilor în care Templul şi Trupul sunt idei comune despre Biserică. Există o  juxtapunerea alăturare, a acestor două concepţii. Efeseni 4:16  Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceiace dă fiecare încheitură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste. Este de dorit a se compara Templul din scrierile lui Pavel cu termenul de casă 1 Petru 2:4-10, prin  care se face numeroase referii la preoţie, caracterul sacrifical al vieţii creştinului, care are originea în concepţia despre Biserică ca şi Sanctuar al  lui Dumnezeu[28]. Evrei 3:6  „Dar Hristos este credincios ca Fiu, peste casa lui Dumnezeu. Şi casa Lui Suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm”. Evreii au început să conştientizeze tot mai mult ideea unui Templu ceresc, ca şi o speranţă iudaică legat de problemele din perioada intertestamentală, şi mai târziu în care se contura tot mai clar nerelizarea unui Templu pământesc,   ca şi o „metropolă a lumii” gândire preluată şi de creştini. 2 Corinteni 5:1  „Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mână ci este veşnică”. Această idee a fost  ajuns într-un stadiu superior în Apocalipsa. În cartea Evrei sanctuarul din cer este tiparul (typos), originalul (Exod 25:8), iar cel de pe pământ este o copie şi umbră" a celui din cer (Evrei 8:5). Cristos este Marele Preot în sanctuarul ceresc (Evrei 9:24), care a fost curăţat prin Sângele Mielului şi  ţine de  poporul Noului Legământ, adunarea întâilor născuţi  (Evrei 12:23), care este Biserica. Templul ceresc este spiritualizat în Apocalipsa ca Sionul ceresc (Apocalipsa14:1; 21:10),   sau Noul  Ierusalim (Apocalipsa 21:2), Cuvântul forte este biruinţa Apocalipsa 3:12  Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou. Templul „creşte” prin credincioşii care  pecetluieşte mărturia sa prin martiraj, până când numărul lor se va împlini (Apocalipsa 6:11). Din acest Templu alcătuit din fiinţe vii Dumnezeu trimite judecata Sa popoarelor necredincioase (Apoc 11:19; 14:15, … 15:6,6:1). Pe de altă parte Noul Ierusalim nu are Templu. Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, şi făclia ei este Mielul. (Apocalipsa 21:23). Este sugerată ideea că locuinţa divină este însuşi Dumnezeu. Apocalipsa 21:3  Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. Pavel foloseşte ideea de Templu pentru biserica de pe pământ, iar Ioan  foloseşte această imagine pe tărâmul ceresc şi într-o lume viitoare, idei care sunt complementare şi prezintă prin ilustraţii flexibilitatea imagini Templului. În Templu Dumnezeu locuia şi va sta în mijlocul poporului Său.

8). Exilul. Atunci când vorbim despre exil ne referim în primul rând la exilul omului faţă de Dumnezeu şi se referă la întrebarea în ce poziţie ne aflăm pentru că în  „Geneza 3:23  De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul, din care fusese luat”,   deci omul  a fost izgonit din preajma lui Dumnezeu. Dar există şi o promisiune:   Geneza 3:15  Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul.”  Astfel ne aflăm în trei situaţii. : 1 exilaţi din preajma lui Dumnezeu, datorită păcatului, începând de la Adam şi Eva. 2. poporul evreu în exod (în călătorie) spre „Ţara promisă” (iar noi simbolic şi real în acelaşi timp în călătoria spre pe acest pământ spre patria cerească) şi 3 când am intrat în Odihna lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Cristos. Conceptul de „Odihnă al lui Dumnezeu” nu a fost clarificat încă în mod suficient. De remarcat că Dumnezeu spune  în Gen. 2:1-3,   În ziua a şaptea Elohim a sfârşit lucrarea pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Elohim a binecuvântat deci ziua a şaptea şi a sfinţit-o pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise prin fapta Lui.” Dar nu este acelaşi lucru pe care Dumnezeu îl cere poporului Israel.   Exod 20:8  Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. 9  Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. 10  Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Ziua de Sabat   este  cea de a şaptea zi, pusă de o parte de Dumnezeu la sfârşitul Creaţiei (Gen. 2:1-3), dar nesărbătorită până în perioada Exodului (Exod 16:23), este şi ea menţionată în lista sărbătorilor evreieşti (Lev. 23:1-3). Ziua comemorează atât odihna Domnului, cât şi scoaterea din robia egipteană (Deut. 5:12-15). Ea este un semn naţional între Iehova şi Israel (Exod 31:17; Ezec. 20:12). Adam şi Eva au fost izgoniţi din Eden pentru a rămâne muritori.   Exilul presupune  faptul că paradisul a fost pierdut, omul rămâne cu multe probleme de toate felurile, lupta cu forţele răului,   şi în final moartea fizică şi spirituală. Omul a respins părtăşia cu Dumnezeu şi este alungat din Grădină. Pentru omul evlavios din Israel, (sau creştin ), acest lucru este mai grav ca şi moartea. Moartea fizică este premergătoare (sau după) moartea spirituală având ca şi final moarea veşnică,   Iadul. Interdicţia omului de a fi în preajma lui  Dumnezeu este echivalentul  de a avea accesul la Pomul Vieţii. Exilul a existat şi ca eveniment istoric în viaţa poporului evreu după ce a cucerit ţara promisă „Canaanul”, datorită călcării Legământului, şi în 722 Regatul de Nord este cucerit de asirieni iar Regatul de Sud  este cucerit de Nebucadneţar  în an anul, 587, şi poporul evreu este dus în robie. Este necesar să facem precizarea că oamenii exilaţi din preajma Domnului  din cauza păcatului, iar prin jertfe  preoți  altare cort  templu legăminte  divine s-au apropiat în mod progresiv de Dumnezeu. Atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, găsim termenii de sabat şi odihna a lui Dumnezeu, care este pe de o parte o stare a credinciosului în relaţie cu Domnul dar şi o poruncă pentru a ţine o zi închinată lui Dumnezeu Exodul 20:9  Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. 10  Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. 11  Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o. Creştinii[29] ţin „sabatul” în prima zi din săptămână, zi  de închinare şi de odihnă pentru că arunci au avut  cea mai importante evenimente din creştinism ca Învierea lui Isus.” Ori de câte ori Hristos se arată oamenilor după înviere şi când este menţionată ziua, întotdeauna este vorba despre prima zi a săptămânii (Matei 28:1…, Marcu 16:1…. Luca 24:1… Ioan 20:19)”.   Coloseni 2:16  Nimeni, deci, să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă sau cu privire la o zi de Sabat.  care Sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos. În  momentul în care ziua au fost pervertire de către credincioşi şi naţiune, aceştia nu au mai intrat în odihna lui Dumnezeu, fiind alungaţi din prejma Sa ajungând în postura de pribegie,   înstrăinare, faţă de Dumnezeu.   Adevăratul exil[30] a fost momentul în care Cristos a fost despărţit de Tatăl prin Moartea pe Cruce, „Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” apoi  a venit momentul astral al Învierii.   Aceste aspecte nu se poate înfăţişa  cu adevărat de nimeni. Întunericul, cutremurul de pământ, mormintele care s-au deschis şi învierea unor oameni sfinţi, perdeaua care s-a rupt, Sutaşul care afirmă  „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”, norodul înspăimântat,   sunt doar copii palide şi exterioare a unor eveniment mult mai profunde. La Înviere piatra de pe mormânt fusese dată la o parte, de un înger, „Înfăţişarea lui era ca fulgerul, şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada”,  şi „Străjerii au tremurat de frica lui, şi au rămas ca nişte morţi”, (femeile erau pline de frică şi bucurie la aflarea veştii că Isus a Înviat).   Tăcerea evangheliştilor ne poartă cu gândul la muntele Sinai când s-a Dat Legea, „Exodul 19:18  „Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se pogorâse pe el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălţa ca fumul unui cuptor şi tot muntele se cutremura cu putere” sau 1 Împăraţi 19:12  „Şi după cutremurul de pământ, a venit un foc: Domnul nu era în focul acela. Şi după foc, a venit un susur blând şi subţire”, ori Luca 7:14  „Apoi S-a apropiat, şi S-a atins de raclă. Cei ce o duceau, s-au oprit. El a zis: „Tinerelule, scoală-te, îţi spun!”,   aspecte  ce ne face să înţelegem cu nu putem cuprinde dimensiune Dumnezeului Atotputernic care înviază morţii şi îşi arată Slava Sa. Acestea  sunt manifestări dincolo cu mult de înţelegerea umană. Galateni 1:1 „ Pavel, apostol nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Hristos, şi prin Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat din morţi”,  SABATUL[31] Cuvântul în  (ebr.  sabbat, termen ce derivă din rădăcina „sabat, „a înceta", „a sista", „a înceta de a mai"). El este o poruncă şi un principiu cu privire la o zi, a şaptea care trebuia să fie respectată ca o zi sfântă pentru Dumnezeu. El vine din actul creaţiei  în care  Dumnezeu ne dă exemplul odihnei şi este decret dat de Dumnezeu (Exod 20:8-11). Limbajul folosit de Dumnezeu cu privire la actul creaţiei, este antropomorfic (Geneza 2:2), termenul folosit este „lit. „a sistat") de munca Sa”, în plus (Exod 20:11) afirmă că Dumnezeu „S-a odihnit" (ebr.  wayyanah) în ziua a şaptea şi (Exod 31:17), El a încetat să mai lucreze şi „S-a înviorat" (wayyinnapas)„.   Modelul stabilit trebuia să fie urmat şi de om. De abia în Exod[32] se menţionează în mod clar porunca de a ţine Sabatul (Exod 16:21-30), deşi avem referinţe că au fost credincioşi care l-au ţinut şi mai înainte (Iov1:4-5). În Decalog Sabatul aparţine Domnului, ziuă pe care El a binecuvântat-o şi trebuia respectată de poporul evreu. Legislaţia cu privire la Sabat se regăseşte în tot Pentateuhul fiind esenţială în Lege de bază a Vechiului Testament  în Pentateuh (cf. Exod 31:13-16; 34:21; 35:2 ş. urm. Levitic 19:3,0; 23:3,8). Semnificaţia Sabatului  se manifestă în pedepsele severe pe care le suferea cel ce călca Sabatul, fiind pedepsit cu moartea (Numeri 15:32-36). Când proroci au condamnat judecata divină cu privire la Sabatele Domnului, şi sărbători, ei au condamnat conduita şi folosire incorectă a Sabatului şi alte instituţii mozaice (Osea (2:11). Erau oameni care pângăreau Sabatul  şi era atenţionaţi, (Isaia 56:2-4), dar se arată şi binecuvântările care rezultă din ţinerea Sabatului. În perioada dinte cele două Testamente  perspectiva pozitivă  iudeilor cu privite la Sabat mai adâncă cu privire la Lege şi Sabat. Găsim tratate din Mishnah,  Shabbath şi ’Erubin , care arătau modul în care trebuia să fie ţinuta Sabatul în toate detaliile. Isus Cristos a criticat nu instituţiile mozaice în sine,   învăţăturile, ci a criticat tradiţiile omeneşti care se ridicau deasupra Legii. În plus Isus este domn şi al Sabatului (Marcu 2:28) arătând adevărata semnificaţi a Sabatului cu privire la om şi El însuşi. Isus s-a dus în sinagogă în zi de Sabat potrivit cu legile iudaice (Luca 4:16). Oamenii au încercat să facă din Sabat o zi mai sfântă decât a spus Dumnezeu fapt care a iscat neînţelegeri între El şi farisei (Matei 12:1-14),   dar nu era greşit să mănânci în ziua de Sabat să faci un bine, a faptă din milă şi altele (Ioan 5:1-18; Luca 13:10-17). Isus Cristos a înviat din morţi în prima zi din săptămână şi ea a devenit cea mai preţioasă dintre toate celelalte zile, denumită  „ziua Domnului" (Apocalipsa 1:10) zi în care creştinii se adună pentru închinăciune,”(Fapte 20:7, de asemenea Didache 14.1; Justin,  First Aîpology 67.3)”.   Credincioşii adevăraţi din Vechiul Testament într-un fel sau altul respectând poruncile lui Dumnezeu intrau în ziua de Sabat, iar cei care trăiau în păcat, practic deşi practicau o formă de religie trăiau în exil faţă de Dumnezeu. Al doilea cuvânt  folosit este ODIHNĂ[33] pe care îl găsim în multe texte din Scriptură. Geneza 2:2  În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Sabatul era o zi de odihnă şi închinare (Exod 31:15) iar pământul şi ţara în care a intrat poporul Israel trebuiau să se odihnească tot la 7 ani (Levitic 25:4 ….), Templul era un loc de odihnă al Domnului în mijlocul poporului Său Lui (Psalmul 132:8). Sensul teologic al cuvântului odihnă este mai complex şi de o importanţă mai mare pentru că Dumnezeu a promis poporului Israel că vor avea parte de odihnă în ţara Cannanului (Deuteronom 3:20), iar exilaţii din Babilon se vor întoarce tot în ţara Cananului la Odihnă (Ieremia 46:27). Odihna şi fericirea au fost promise poporului Israel ca şi daruri spirituale pe care poporul Israel le vor primi de la David (1 Cronici 22:7-10), dar din cauza necredinţei şi neascultări acest ideal nu a fost împlinit (Evrei 3:7-11, Psalmul 95:8-11). Deşi termenul de Odihnă este o promisiune în Vechiul, Testament, Ea se împlineşte În Noul Testament prin Isus Cristos. Creştinii intră prin credinţă în Isus Cristos în odihna Lui[34] Matei 11:29  Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu Sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. (Evrei 12:22-24). Conceptul de odihnă are şi o  semnificaţie escatologică.   Evrei 4:9  Rămâne, deci, o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Oraşul şi patria cerească aparţin viitorului (Evrei 11:9-10 ). În momentul de faţă creştinii au în faţă ogorul lui Dumnezeu 1 Corinteni 3:9), lupta credinţei  (Efeseni 6:12-20), , sunt călători pe acest pământ (Evrei 11:13-16) iar în final prin odihna credinţei în Cristos  va exista o odihnă finală şi veşnică. Reluăm firul ideii despre Odihnă[35] şi ştim că fiecare om care se naşte într-o ţară devine cetăţeanul acelei ţări. Tot aşa se întâmplă cu patria cerească, iar cei care doresc să fie cetăţeni ai cerului trebuie să se Nască din Nou Ioan 3:3  Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Filipeni 3:20  Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca mântuitor pe Domnul Isus Hristos. Cartea Evrei accentuează acest lucru Evrei 11:13  În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că Sunt străini şi călători pe pământ. Avem lista eroilor credinţei[36] din Evrei 11 dintre care amintim pe Abel Avram   Rahav etc.   Nu sunt amintite  păcatele şi defectele în lista eroilor credinţei, deşi au existat dar ele sun prezentate spre învăţătura noastră noastră (1Corinteni 10:11). Statutul nostru de creştin este acele de călător şi străin pe acest pământ, dar acum prin Cristos suntem locuitori în Casa lui Dumnezeu. Efeseni 2:19  Aşa dar, voi nu mai Sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci Sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, Din această pricină în această lume noi nu trebuie să avem părtăşie cu oamenii aceste lumi. 2 Corinteni 6: 14  Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? . Din nefericire copiii acestei lumi iubesc „pofta cărnii“, „pofta ochilor“ şi „trufia vieţii“ dar avem un avertisment. Ioan 3:19  “Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele”. Exista o separare de lume a poporului evreu de celelalte naţiuni prin porunci şi rânduieli religioase, fiind separaţi de ce este rău, iar noi creştinii prin separare  şi o viaţă sfântă  în lume suntem o mărturie “Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi în adevăr“ (Ioan 17.9). Mărturia noastră trebuie să aibă putere nu cum a avut Lot în Sodoma. Deşi suntem vase de lut prin credinţă în Isus Cristos avem părtăşie cu Dumnezeu  şi nu mai trăim în exil. Credincioşii din Tesaloniceni s-au întors de la idoli spre Dumnezeu,    iar pericolul  întoarcerii spre idoli este real, în aproape toată istoria poporului Israel este caracterizată de închinarea le idoli. La fel se întâmplă şi cu biserica din Corint.   “Să nu fiţi închinători la idoli, ca unii dintre ei, după cum este scris: „Poporul a şezut să mănânce şi să bea; şi s-au sculat să joace.” (1 Corinteni 10:7), iar astăzi idolii au îmbrăcat alte forme contemporane nouă, banul sexul, puterea, etc. Ca şi definiţie tot ce îl  elimină şi îndepărtează pe Cristos din inima noastră este un idol. Un creştin formal nu este o mărturie bună ci din contră avem o  atenţionare „ pentru că din cauza voastră este hulit Numele lui Dumnezeu printre naţiuni“ (Romani 2:24). Creştinii  adevăraţi trebuie să fie lumină şi sare pe acest pământ. Filipeni 2:15  “ca să fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume”.  Suntem călători pe acest pământ, Avram înţelege acest lucru  Evrei 11:10  “Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu”. La fel şi apostolul Petru. 1 Petru 2:11  “Prea iubiţilor, vă sfătuiesc ca pe nişte străini şi călători, să vă feriţi de poftele firii pământeşti care se războiesc cu sufletul. 12  Să aveţi o purtare bună în mijlocul Neamurilor, pentru ca în ceiace vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării”. Acest lucru trebuie să-l înţeleagă şi creştinii de azi. Deci din exil faţă de Dumnezeu prin credinţa Isus Cristos avem posibilitatea de a avea părtăşie cu Dumnezeu. 1 Ioan 1:7  “Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat”. Înstrăinarea omului de Dumnezeu se face prin restabilirea relației omului cu El.

 9). Refecerea relațieie eu - Tu  Condiţiile şi termeni prin care omul şi umanitatea are posibilitatea să iasă din exilul impus de către Dumnezeu sunt stabiliţi tot de către Domnul, iar omul poate să accepte sau să refuze aceste condiţii, cu consecinţe veşnice, binecuvântare şi viaţă veşnică în cer sau osândă veşnică în iad. Răstignirea lui Cristos[37] Matei 27:45-66. Ce s-a întâmplat la Cruce afectează în mod pozitiv soteorologic întreaga umanitate, care prin credinţa în lucrarea lui Cristos se poate împăca cu Dumnezeu, dar şi mai mult impactul se răsfrânge asupra întregii creaţi. „Chiar şi creaţia aşteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu”. (Romani 8:19) BVA. Jertfa făcută de Cristos este irepetabilă, nimeni în afară de El nu ar fi fost capabil să restabilească legătura dintre om şi Dumnezeu. „Pentru ca ea să aibă efect în viaţa cuiva este suficient ca acea persoană să creadă în necesitatea ei, în valoarea ei şi în eficienţa ei”.   Cristos a fost Dumnezeu Întrupat şi astfel prin El prin pedeapsă şi dragoste se împacă dreptatea lui Dumnezeu, cu omul, fiinţă creată de Dumnezeu, restabilinduse relaţia eu – Tu. Isus Cristos „a fost răstignit între doi tâlhari, cei care tredceau pe acolo îl batjocoreau,   norodul şi preoţii corupţi care asistau la execuţie „şi ziceau: , , Tu, care strici Templul, şi-l zideşti la loc în trei zile, mîntuieşte-Te pe Tine însuţi! Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce! ``. Batjocurile au continuat pentru Isus s-a încrezut în Dumnezeu „să-l scape acum Dumnezeu, dacă-L iubeşte. Căci a zis: , Eu sînt Fiul lui Dumnezeu! `` În chinuri Isus Cristos moare pe Cruce „Isus a strigat iarăş cu glas tare, şi Şi-a dat duhul”.   Sunt de remarcat întunericul supranatural peste toată ţara oamenii nu trebuiau să vadă ce se întâmplă între Tată şi Fiu şi faptul că Isus s-a simţit părăsit de către Tatăl „Matei 27:46  „Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” El şi-a încheiat lucrarea dată de către Tatăl. Isus Criastos trăieşte în mod efectiv despărţirea faţă de Dumnezeu, indentificâduse cu cei care experimentează înstrăinarea faţă de Dumnezeu. Unul dintre tâlhari recunoaşte că merită pedeapsa, aspect prins de apostolul Pavel.   Romani 3:23  „Căci toţi au păcătuit, şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Făcând acest lucru în ultimele momente din viaţă primeşte mântuirea Luca 23:43  Isus a răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.” Pocăinţa înseamnă recunoaşterea stării de rebeliune împotriva lui Dumnezeu, stare care ne separă de El şi recunoaşterea faptului că Isus s-a Jertfă pentru noi şi a cere iertare pentru această stare. Jertfa lui Isus trebuie tratată cu multă consideraţie, stimă, şi respect. Prin faptul că Isus „a strigat iarăş cu glas tare, şi Şi-a dat duhul”, El şi-a încredinţat Duhul Tatălui de bună voie  şi a considerat lucrarea Sa încheiată. În momentul morţii lui Isus „îndată perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat”, Locul sfânt nu mai era despărţit de Sfânta Sfintelor, credincioşii având intrare liberă la Tatăl. În Vechiul Testament nici un credincios nu îndrăznea să-i spună lui Dumnezeu Tată, dar creştinii prin Isus Cristos şi Jertfa Sa de răscumpărarea au această posibilitate. Când ne adresăm lui Dumnezeu El se uită şi comunică prin noi prin intermediul Jertfei lui Cristos. Este un Har pe care nu îl merităm. Matei ne spune că mormintele s-au deschis, trupurile sfinţilor au înviat au intrat în cetate şi sau arătat multor oameni. Matei nu dă alte detalii despre acest lucru. Ca şi martor al  execuţiei lui Cristos care a văzut întunericul şi cutremurul de pământ sutaşul roman rosteşte memorabilele cuvinte, „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” Tot acolo se afla ucenicul prea iubit şi femeile care îl plângeau. După ce Isus  a murit Iosif din Arimatea cere de la Pilat trupul lui Isus  şi împreună cu Nicodim şi l-au pus întru-un mormânt săpat în stâncă. Ioan 19:40  „Au luat, deci, trupul lui Isus şi l-au înfăşurat în fîşii de pânză de in, cu miresme, după cum au obicei Iudeii să îngroape”. După trei zile Isus Cristos Înviază din morţi şi confirmă,   valabilitatea,  Jertfei pentru păcat.  Noul Legământ[38] Evrei 9:1-15. Nu se poate înţelege Noul Legământ care este mai bun şi împlineşte Legea mozaică dacă nu se pune în opoziţie  şi contrast în mod repetat cu Vechiul Legământ.   Astfel Legământul cel Nou, formulează[39] relaţia omului cu Dumnezeu, dar Legământul nu îşi are obârşia în fiinţa umană ci în Dumnezeu şi de fapt descrie relaţie dintre El şi om şi  reflectă în natură Trinitară al lui Dumnezeu. O viaţă bazată pe un Legământ divin decurge din natura Trinitară a lui Dumnezeu, care a extins „în exterior”, pentru credincioşi care să fie model şi analogie pentru a înţelege măcar în parte aspectul relaţiei dintre Persoanele Trinităţii (Michael Horton).  Noi suntem fiinţe create Yamago Dey şi avem posibilitate de a înţelege conexiunea pe care o avem cu Hristos ca şi Mântuitor. Scopul legămintelor divine este o cunoaştere şi  amplificare a dragostei pe care o avem pentru Dumnezeu. Din perspectiva[40] cerului termenul  folosit este „a apărea, a veni”, Cristos este atemporal Apocalipsa 1:11  „care zicea: „Eu Sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. ….. ”.   Însărcinarea lui Aron şi a urmaşilor lui era doar o umbră a lucrurilor viitoare, dar adevăratul Cort este în cer unde locuieşte Hristos şi ne garantează mântuirea. Noul legământ  vine în contras cu Vechiul Legământ  este  o împlinire a  Vechiului Legământ fiindcă Jertfa lui Hristos este mai bună. El este Marele Preot şi slujeşte în Cortul ceresc pentru noi, pentru că şi-a dat sângele pentru păcatele noastre. Creştinii suntem parte a acestui Nou Legământ. Ca şi referinţă istorică poporul Israel abia acum s-a întors în ţara lui (Ieremia 31:8), iar prorocul  se referă la Legământul mozaic de la făcut la Sinai. (Ieremia 31:31)  „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou”. Dacă ne uităm în secolul XXI  nu se poate adeveri faptul  că există o pocăinţă în masă a poporului evreu la Hristos, primul Legământ fiind nedesăvârşit. (Evrei 9:23)  „Dar, deoarece chipurile lucrurilor care Sunt în ceruri, au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea”. Domnul aminteşte din nou faptul că a scos evreii din sclavia egipteană, dar nu au respectat legământul de vasalitate făcut între Dumnezeu şi poporul evreu la Sinai şi a urmat pedeapsa (Romani 1:32). Domnul dă o promisiune  poporului evreu faptul vă va scrie legea în inimile oamenilor, astfel ca oamenii să aibă capacitatea să-l ducă la îndeplinire, (1Petru 1:13)  „De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji, şi puneţi-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Hristos”. Acest aspect vizează  viitorul, fiindcă încă se face evanghelizare şi misiune.   Scriptura ne prezintă[41] doi reprezentanţi ai umanităţii (Romani 5:12-21) în care se compară doi oameni, Adam şi Isus Hristos „a murit faţă de păcat, fără păcat şi pentru păcat” astfel primul Adam a fost o cale către moarte, iar al doilea Adam a devenit uşa către viaţă, o poartă a vieţii dar şi o cale pe care să mergi până la sfârşit. Creştinii nu sunt incluşi în legământul mozaic ci în Noul Legământ[42] care este făcut prin Domnul Isus Hristos, iar Pavel recunoaşte faptul că legea mozaică nu avea posibilitatea să producă un lucru bun în om. (Romani 7:18)  „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac”. Credinciosul trebuie să renunţe la „regimul cu lapte” şi să se hărănească cu bucate tari. Locul Prea Sfânt din cer este superior sanctuarului pământesc, deci şi creştinul trebuie să aspire spre o relaţie mai înaltă cu Domnul. De fapt asistăm la sfârşitul legii ceremoniale Evrei 7:17  „Fiindcă iată ce se mărturiseşte despre El: „Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec”. …….În capitolul 9 din cartea Evrei se înfăţişează slujba de Mare Preot Cristos o face în cer pentru cei răscumpăraţi în Sângele Lui. Tiparul se aplică şi pe pământ în viaţa de credinţă şi rugăciunea de mijlocire, prima dată te rogi pentru tine, abia apoi pentru alte persoane. Când[43] se ia ca şi referinţă textul din Iacov 5:16  păcatul nemărturisit nu primeşte iertare iar   Închinarea trebuie să se facă în Duh şi adevăr (Ioan 4:23)  De asemenea intrarea la Tatăl se face prin Cristos.   Efeseni 2:18  „Căci prin El şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh”.   În contras în Vechiul Testament, erau trei obstacole în ritual şi tot nu ajungeai în prezenţa lui Dumnezeu decât prin intermediul Marelui Preot.   Astăzi Isus Hristos ne poate aduce în prezenţa lui Dumnezeu dar tot prin restricţii are sunt de altă natură „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). Mulţi creştini se autoânşeală prin o mulţime de activităţi dar termeni lui Dumnezeu rămân aceiaşi. Matei 12:7  „Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: „Milă voiesc, iar nu jertfe” n-aţi fi osîndit pe nişte nevinovaţi”, mila fiind doar un aspect al credinciosului actual, dar din păcate mulţi credicioşi sunt caracterizaţi de egoism. Sanctuarul din cer nu este făcut de oameni, iar credincioşii care nu au o relaţie cu nu au o relaţie cu Domnul se hărănesc cu tot felul de surogate pe când Scriptura este fermă. 1Petru 1:18  „căci ştiţi că nu cu lucruri peritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, 19  ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană” Jertfa lui Hristos[44]  este superioară din toate punctele de vedere sistemului de jertfe din Vechiul Testament, fiindcă are un caracter perfect şi universal pentru că Isus Cristos s-a făcut păcat pentru noi. Isaia 1:18 „Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna. Universalitatea Jertfei lui Cristos se aplică şi în cer. Evrei 9:23  „Dar, deoarece chipurile lucrurilor care Sunt în ceruri, au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea”, pentru că păcatul a început acolo odată cu răzvrătirea lui Satana. Epistola către Evrei ne arată în mod clar că închinarea la Cristos este superioară faţă de închinarea în Legea Mozaică (Tit 3:5). Astfel curăţirea are un aspect prioritar spiritul (1 Ioan 1:9)  „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”. Duhul Sfânt dă un semnal de alarmă în conştiinţa omului[45] atunci când păcătuim, iar creştinul Născut din Nou aduce păcatul îl picioarele Crucii şi este iertat, dar creştinul firesc nu face cest lucru şi în final pierde mântuirea. Dumnezeu[46]  a oferit tuturor oamenilor accesul la mântuire, trecând cu vederea, acoperind, păcatele  de la Adam până la  Cristos iar jertfele din Vechiul Testament au fost duse în contul Jertfei lui Cristos pe Cruce  (Romani 3:25)  „Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungei răbdări a lui Dumnezeu”, la care oamenii pot să vină doar prin credinţă. Noul Legământ a intrat în vigoare doar după moartea lui Cristos, ambele Legăminte fiind sfinţite prin sânge, acest lucru fiind un imperativ. Biruinţa în Apocalipsa s-a realizat prin Sângele Mielului nu prin altceva. Ştefan îl  vede pe Isus stând la dreapta Tatălui într-o poziţie de autoritate şi putere fiind mijlocitorul unui Nou Legământ (Evrei 12:24).  „……Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel”.   Teologia[47] Legământului intră în conflict cu dispensaţionalismul, interpretarea bisericilor evenghelice din secolele  19-21, unele convingeri protestante reformate sau calviniste. O  altă problemă este teologia înlocuirii, Israel şi / sau Biserica dar în Cristos nu există diferenţe. Galateni 3:28  „Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi Sunteţi una în Hristos Isus”. Poporul evreu[48] vede altfel problema decât creştinii punând accentul pe alegerea lor ca popor al lui Dumnezeu, dar există astăzi şi evrei creştini. De fapt se asistă la o nouă creaţie, un om nou în Cristos iar  Teologia[49] Legământului este doar o modalitate de înţelegere şi interpretare a Scripturilor. Aspectul esenţial în creştinism şi Israel este tot Harul lui Dumnezeu prin care evreii şi neamurile sunt mântuţi prin credinţa în Cristos.  Părtășia omului cu Dumnezeu. Cuvântul părtăşie este tradus în Noul Testament în diferite versiuni biblice prin „comuniune", „părtăşie", „a împărţi", „a împărtăşi", „contribuţie", „comun" (în sensul lat.  communis)” cu rădăcina gramaticală în limba greacă koin.  Se utilizează ca adjective cuvintele koinonos şi synkoinonos şi verbe ca  koinoneo  şisynkoinoneo. Cel mai utilizat cuvânt set substantivul koinonia. Bazele părtăşiei[50] sunt părtăşia cu Dumnezeu 1 Ioan 1:3  „deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos”, prezenţa lui Cristos Matei 18:20  „Căci acolo unde Sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, Sunt şi Eu în mijlocul lor.” şi Cuvântul lui Dumnezeu. Faptele Apostolilor 2:42  „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pîinii, şi în rugăciuni”. Ca şi expresii ale părtăşiei găsim rugăciunea lui Isus pentru părtăşie, ea a fost cântată de către psalmişti (Ps. 133:1-2). Prin realitatea părtăşie  se împart bunurile între credincioşi, sa fac rugăciuni uni pentru alţii. Romani 15:30  Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru Domnul nostru Isus Hristos, şi pentru dragostea Duhului, să vă luptaţi împreună cu mine, în rugăciunile voastre către Dumnezeu pentru mine, părtăşia simbolizează Cina Domnului (1Corinteni 10:16 –17)  şi este practicată între conducătorii bisericilor ( Gal 2.9). În părtăşia dintre oameni există porunci cu privire la relaţiile dintre credincioşi, aspecte de dedicare, trăind în armonie uni cu alţi. Romani 12:16 „ Aveţi aceleaşi simţiminte unii faţă de alţii. Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite. Să nu vă socotiţi singuri înţelepţi”. Există o problemă de acceptare între relaţiile dintre credincioşi, de la slăbiciuni şi copii în credinţă la oameni maturi în credinţă, plus aspectul educaţiei în Biserică (Romani 15:14), învăţarea prin diferite şcoli creştine licee creştine, institute sau alte forme de învăţământ. Darurile primite trebuie să fie folosite pentru zidirea Trupului 1 Corinteni 12:7  Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora. În biserică nu trebuie să existe săraci sau bogaţi 2 Corinteni 8:13  Aici nu este vorba ca alţii să fie uşuraţi, iar voi strîmtoraţi….ver 14, şi este inacceptabil ca credincioşii să nu se salute între ei 2 Corinteni 13:12  Spuneţi-vă unii altora sănătate, cu o sărutare Sfântă,   sau alte forme de salut creştin.   De asemenea slujire fraţilor şi surorilor, unii altora trebuie să fie făcută cu dragoste, în părtăşie bucuria unui credincios se amplifică când participă toată biserica, iar durerea se micşorează atunci când cineva este împovărat şi este ajutat de ceilalţi membrii din biserică, mânia nu îşi are locul ci din contră blândeţea trebuie să fie o caracteristică a fiecărui creştin Efeseni 4:32  „Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos”. La fel îngăduinţa, iertarea, slujirea spre folosul altuia şi dragoste caraterizază părtăşia credincioşilor 1Ioan 4:11  „Prea iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii”. În părtăşie ne mustrăm unul pe altul, ne încurajăm, şi ne zidim reciproc. 1 Tesaloniceni 5:11  „De aceea, mângîiaţi-vă şi întăriţi-vă unii pe alţii, cum şi faceţi în adevăr”. Creştinii trebuie să fie ospitalieri, să se roage unii pentru alţii şi să-şi mărturisească păcatele unii altora Iacov (5:19-20), să trăiască în pace şi să se îndemne,   stimuleze la fapte bune „Îndeamnă-i să facă bine, să fie bogaţi în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alţii, (1Timotei 6:18). Este interzisă părtăşia cu cei necredincioşi Efeseni 5:11 „şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai de grabă osîndiţi-le”. De asemenea este importantă părtăşia cu Dumnezeu Triunic, în primul rând este necesară părtăşia cu Dumnezeu Tatăl[51] 1 Ioan 1:3  „deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos”, cu Dumnezeu Fiul 1 Corinteni 1:9  „Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru” şi  cu Dumnezeu Duhul Sfânt. Filipeni 2:1  „Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo mângîiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire şi vreo îndurare”. Părtăşia se dezvoltă,    creşte, atunci când o dorim ( Ps 42:1), este o stare de credinţă în Isus Cristos, (1Ioan 1:2-3),   meditând la Cuvântul lui Dumnezeu (Ps. 1:2,2 Petru 1:4  „prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte”. Trebuie să e rugăm Lui pentru părtăşie. (Marcu 1:35, Luca 5:16).   Este necesar să fim plin de viaţă, având gânduri folositoare şi frumoase ( Filipeni 4:8-9) şi trebuie să trăim în sfinţenie (Ps. 15.1-5,2 Corinteni 6:17  „De aceea: „Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi”. De asemene trebuie să luăm parte la Cina Domnului 1 Corinteni 10:16  „Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pânea pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos?”, (1 Cor. 11:23-29). În Biblia avem exemple de oameni care au avut părtăşie cu Dumnezeu aceştia  sunt Enoh (Gen 5:22-24), Noe, Geneza 6:9 ”….. Noe era un om neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu.”, Avram (Geneza 18:17-19),   Iacov (Gen 48:15), Moise Exodul 33:1  Domnul i-a zis lui Moise: „Du-te şi porneşte de aici cu poporul pe care l-ai scos din ţara Egiptului; suie-te în ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, zicând: „Seminţei tale o voi da!” (David (Ps 23),   Isus ( Matei 26:39. Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”, Pavel (Fapte 22:17-21,), şi alte personaje Biblice.

10). Concluzii. Se ridică  din nou o primă întrebare  unde ne aflăm? în exil? Suntem despărţiţi de Dumnezeu  despărţii de oameni,    de noi înșine,   ori în părtăşie cu Dumnezeu  sau un fel de exod,   care înseamnă umblare pe acest pământ,   o călătorie către cer. Este de fapt alegerea noastră cu privire la poziția în care ne aflăm. Alte întrebări sunt   de genul dacă lucrarea de Ispăşire este terminată  se ridică întrebarea cine se odihneşte?   Numai Dumnezeu,   sau Dumnezeu şi credinciosul?   Ce înseamnă a intra în Odihna lui Dumnezeu?   mai ales  că “Odihnă lui Dumnezeu”   ca și concept nu a fost clarificat deoarece Scriptura afirmă. Ioan 5:17  ”Dar Isus le-a răspuns: „Tatăl Meu lucrează până acum; şi Eu, de asemenea, lucrez.” Sunt întrebări la care se poate da un răspuns parţial. Perspectiva conceptului de odihnă al lui Dumnezeu este  destul de complicată,    dar  odihnă mai înseamnă şi,    mulțumit, satisfăcu calm desăvârșit, pace, liniște sufletească, în mijlocul furtunii, tihnă, a contempla. Avem   în Scriptură o avertizare: Evrei 4:11  ”Să ne grăbim, deci, să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă de neascultare”. Deci timpul este scurt, mai ales raportat la o viață de om. Trăim simultan în două realităţi diferite, mandatul cultural şi mandatul preoţiei, dar mandatul cultural trebuie să fie subordonat mandatului preoţiei. Nu există împlinire în mandatul cultural care însemnă bani, putere, sex şi altele.   Adevărata împlinire este atunci când intrăm în Odihna lui Dumnezeu şi în termenii lui Dumnezeu care înseamnă credinţă, curăţire de păcat, o viaţă sfântă, iar creştinul trebuie să aibă Roada Duhului Sfânt în el: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, 23  blândeţa, înfrînarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. (Galateni 5:22).   Ţinta noastră  trebuie să fie o mişcare permanentă,   un exod, spre Ţara promisă, care este o intrare în Împărăţia lui Dumnezeu,   o călătorie către cer, pentru a intra în odihna lui Dumnezeu. Când ne uităm la cartea Evrei se observă faptul că ne este prezentat ce face Isus Cristos în cer  şi împlineşte  trei funcţii  de Împărat, Profet şi Mare Preot. Evreii l-au respins pe Mesia şi Evanghelia prima dată când  l-au răstignit iar a doua oară la Rusalii, şi au combătut ”Calea cea nouă”. Deci în mod clar se aflau și sunt în exil spiritual faţă de Dumnezeu. De asemenea este pus în contras Noul Legământ cu Legământul cel vechi, şi  se arată superioritatea Proţiei lui Cristos și caracterul superior al credinţei creştine, Cristos fiind mai bune decât tot ce a fost înainte,   altare, jertfe, preoţi, legăminte. Se face trecerea de la Lege la Har, şi se arată superioritatea lui Hristos faţă de îngeri, Aron, Moise. Hristos este prezentat ca şi „Moștenitor, Creator, Oglindirea Slavei Lui, Susținător al tuturor lucrurilor, Cel care ne curățește păcatele, Regele, Născut din Tatăl, Unsul lui Dumnezeu, Domnul veșniciei” iar credinţa în El ne apropie de Tatăl. Pavel pune întrebarea? „Cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători față de o mântuire așa de mare... ” Cristos face oficiul de Mare Preot în Noul Sanctuar care nu este  făcut de oameni, astfel numai prin El se poate ajunge în prezența lui Dumnezeu, Cristos fiind Mijlocitorul unui Legământ mai bun. Iertarea păcatelor se face prin Sânge, iar Jertfa lui Cristos a avut o caracteristică universală şi nelimitată. Lucrarea lui Cristos este pusă în contrast cu tot ce este în Vechiul Testament sub aspect soteorologic, Jertfa are un caracter personal, permanent, iar mântuirea primită prin El este veşnică. Ca şi stâlpi ai credinţei creştine sunt Persoana lui Cristos, Golgota, Învierea şi credinţa în El,   iar din robia exilului față de Domnul avem posibilitatea părtăşiei cu Dumnezeu. Cu privire la jertfe prima jertfă care este menţionată aste aceea adusă de Cain şi Abel din care una nu este primită de către Dumnezeu, pentru că ele trebuie aduse în termeni Domnului.   Noe adune jertfă lui Dumnezeu în cadrul unui Legământ. Patriarhi aduc jertfe lui Dumnezeu  în cinstea Domnului şi în cadrul unui Legământ sau a înnoirii legământului şi construiesc primele altare. Dumnezeu decretează cum să aduci jertfă  ”Să nu vii cu mâinile goale înaintea Mea". Se aplică ideea de iertare şi comuniune cu Dumnezeu. Jertfele se aduceau cu multiple ocazii ca exemplu inaugurarea Templului. Stabilirea normelor sunt reglementate în cărţile Exod, Levetic, Numeri şi Deutronom,   El a dat oamenilor ritualuri (nu omul), „Vi l-am dat (sângele) ca să-l puneţi pe altar şi să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre"), care acționau în sfera Legământului și a Harului lui Dumnezeu, iar animalele şi păsările trebuiau să facă parte dintre cele curate, să fie fără cusur, dar  se mai aduceau daruri din culturile pământului.   Prin ele se evidențiază insuficiența acţiunilor umane pentru iertarea păcatelor în contrast cu Jertfa lui Cristos şi Harul lui Dumnezeu. Jertfele erau simboluri profetice temporare, evreii fiind învățați asupra faptului că vinovăția trebuia plătită. Ele prevestea Jerfa lui Isus Cristos (Evrei 10:1-18). Jertfele se aduceau  şi la sărbători, ca sărbătoarea azimilor, sărbătoarea primelor roade,   sărbătoarea corturilor, etc. Paștele este asociat cu prima sărbătoare, jertfele puteau să aibă un caracter privat  sau naţional,   sau ocazii ca împlinirea unui jurământ, confirmarea unui tratat, mulțumire, dedicare personală, caracter public consacrarea unui preot, levit,   de asemenea avem jertfe de consacrare,   venerarea lui Dumnezeu, pentru ispășire etc. Ele mai pot fi la   dedicarea sanctuarului, zilele de pocăinţă naţională, încoronarea regilor, pregătire pentru luptă etc. Jertfele aveau un caracter de substituţie, o ilustraţie o găsim în Isaia 53 Robul care sufere. Majoritatea acestor jertfe au implicat vărsare de sânge, aceasta fiind o metodă tipologică folosită de Dumnezeu pentru a-i pregăti pe oameni ca să înţeleagă marea jertfă a Domnului Isus „Arderea de tot  simboliza dorinţa omului de a fi curăţit complet de vinovăţia sa. Acest tip de jertfă a fost antetipul morţii ispăşitoare a lui Cristos Mai găsim în Scriptură „Jertfa de mâncare”, „Jertfa de mulţumire”  „Jertfa pentru vină” şi altele. Cartea Evrei îl prezintă pe Domnul Isus ca Mare Preot, venit să înlocuiască sistemul de nesfârşite jertfe, aducîndu-Se pe Sine însuşi drept jertfă, o singură dată, pentru păcat. Apostolul Pavel nu mai practică aducerea de jertfe mozaice, dar mai foloseşte limbajul sacerdotal în sens spiritual, îndemnându-i pe cei credincioşi să-şi aducă „trupurile voastre ca o jerfta vie, plăcută lui Dumnezeu. Aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească”. Existau  reguli pentru jertfă sunt animalul trebuia să fie fără cusur  se prezenta animalul la altar,  mâna celui care aducea jertfa era aşezată pe capul victimei (se făcea transferul păcatelor, în locul omului era jertfit animalul), animalul era sacrificat şi urma stropirea sângelui pe altar apoi se făcea arderea jertfei. Se lua în considerare de Dumnezeu  inima omului şi a poporului. Prin ele omul şi poporul din exil se puteau apropia de Domnul. Deşi Domnul  Isus urma să fie Jertfa Supremă, în timpul vieţi  a adus jertfe de sărbători şi la ultimul Paşti.   La fel Pavel aduce jertfe, iar Petru şi Ioan merg o perioadă  la Templu să se închine, Despărţirea creştinismului de iudaism a fost un proces de durată de aproape un secol. După distrugere Templului în anii 70 d. Cr,   evreii au încetata să mai aducă jertfe. Jerfele aduse în perioada Vechiului Testament, sunt  repetabile şi nu elibera conştiinţa umană de păcat. Caracterul mântuitor al Jertfei aparţinea lui Isus Cristos El „Iată „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii! . Apare un nou tip de jertfă  e tipul ” jertfe duhovniceşti” în cărţile Noului Testament, dar care nu au un caracter soteorologic, nu implică moartea şi sunt o lucrare a Duhului Sfânt. Cristos s-a dat pe Sine ca şi Jertfă, iar acum în calitate de Mare preot face medierea dintre Dumnezeu şi oameni. Jertfa lui Cristos şi  Cina Domnului sunt legate strâns între ele, a dată avem o acţiune concretă, apoi o ceremonie şi un act de aducere aminte „să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea” Cina Domnului este un simbol al morţii Domnului Isus  se realizează o părtăşie cu Cristos, dar prin actul Cinei nu se primeşte iertarea păcatelor. Se poate afirma că Jertfa lui Crisos a fost perfectă cu o valoare infinită şi universală. Ea are un caracter moral şi spiritual, făcând Ispăşirea pentru păcatele noastre numai prin credinţa în El primim mântuire. Cristos este denumit al doilea Adam sau noul Adam,    „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi” fiindcă noi „Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ”. Referinţa biblică despre preot o găsim prima dată în Geneza, Melhisedesc împăratul Salemului care era preot al lui Dumnezeu, fiind un antetip al lui Cristos ca şi Mare Preot. După Sinai Aron este uns ca şi Mare Preot, şi se merge mai departe în istorie, prin preoţi, evreul sau naţiunea se putea adresa lui Dumnezeu. Noi azi avem intrare directă la Tatăl  prin Cristos care oficiază în cer  slujba de Mare Preot pentru noi. El  este adevăratul Mare Preot, care să rezolve problema păcatul umanităţii. Dumnezeu a ridicat un Sanctuar, în cer cortul lui Moise fiind dar o umbră a Cortului din Cer, Cristos fiind jertfa desăvâşită  El  Este promisiune cu privire la Noul Legământ   fiind o Jertfă nerepetabilă,”o dată pentru totdeauna "  Jertfa lui Cristos a fost în planul etern al lui Dumnezeu Evrei 10:7  Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!”. Învierea lui Cristos dă valoare predicării Evangheliei şi mântuirii, ne îndreptăţeşte şi ne împacă cu Dumnezeu. El şi-a adus Sângele în cer ca şi Mare Preot. Altarul pe care Avram a adus jertfă prefigurează Jertfa lui Cristos, iar altarul din Cortul întâlnirii a fost ridicat conform instrucţiunilor date de către Dumnezeu, fiind o umbră a celui ceresc. Dar aici pe pământ altarul a fost înlocuit de Crucea lui Cristos fiind sigurul mijloc prin care oamenii se pot împăca cu Dumnezeu. Norul de Slavă a indicat prezenţa divină, Cortul a fost ridicat în mijlocul taberei iar Slava lui Dumnezeu era în Cort. Astfel Cortul ea un loc destinat întâlnirii poporului cu Dumnezeu. Locul Sfânt şi Sfânta Sfintelor încă separa  credincioşii de Dumnezeu, iar cea mai importantă jertfă care se aducea era arderea de tot. Semnificaţia Cortul este importantă fiindcă  era locuinţa lui Dumnezeu pe pământ. Cortul era şi el  ”o copie  şi  o umbră a lucurilor cereşti”. Noul testament afirmă că Legea a fost ”o umbră a bunurilor  viitoare”, bunuri care au venit odată cu Cristos.   Situaţia era soluţionată în cer, dar credincioşii trebuie să accepte aceste lucruri prin credinţă aici pe pământ. De la stâlpi de aducere aminte, altare Cort se ajunge la Templu, care are aceiaşi funcţie de bază, Dumnezeu locuind în mijlocul poporului Său. Dumnezeu era prezent în Nor şi Salvă, Templul fiind numit şi Casa lui Dumnezeu. Pe vreme lui Isus exista cel de al doilea Templu, El având poziţii diametral opuse, plângând pentru El,   Templu era Sfânt fiindcă l-a sfinţit Dumnezeu, dar l-a denumit şi „peşteră de tâlhari”, astfel „ Isus a intrat în Templul lui Dumnezeu. A dat afară pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în Templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei”, curăţind Casa lui Dumnezeu. În opoziţie găsim pasaje în care Templu are o poziţie secundară, Isus fiind mai important decât Templul, Moartea şi Învierea lui Isus au avut ca şi rezultat înlocuire Templului. În escaton Noul Templu  şi Biserica este format din cei răscumpăraţi. Imaginile despre Templu şi Trupul lui Cristos se contopesc, El fiind şi „…Piatra pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului…” Isus Cristos este Mare Preot în sanctuarul ceresc curăţat cu Sângele Său, fiind o speranţă a credincioşilor „avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mână ci este veşnică, legat de Noul Legământ, adunarea celor Născuţi din Nou. Dacă ne reîntoarcem la timpul lui Osea exista o Teologia a Templului ca punct de referinţă pentru ce este bun sau rău în ochii lui Dumnezeu. 2 Cronici 7:14  dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi-i voi tămădui ţara, sau opusul, 2 Cronici 7: 22  Şi se va răspunde: „Pentru că au părăsit pe Domnul, Dumnezeul părinţilor lor, care i-a scos din ţara Egiptului, pentru că s-au alipit de alţi dumnezei, s-au închinat înaintea lor şi le-au slujit; iată de ce a trimis peste ei toate aceste rele….. „ În Templu Dumnezeu locuia în mijlocul poporului Său sau părăsea Templu, vedenia lui Ezekil.   Din cauza păcatului omul  a fost izgonit din preajma lui Dumnezeu. Umanitatea se află în exil şi pribegie faţă de Dumnezeu începând de la Adam şi Eva, poporul ales se află în aceeaşi situaţie în exod spre ţara promisă în care nu a intrat (simbolism spre patria cerească), iar azi se poate intra în odihna lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos.   Adevărata dspărţire a fost momentul Morţii lui Isus „Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, după care urmează momentul Învieri, „ceasul astral al omenirii”, aspecte care nu pot fi zugrăvite de nici un om de pe pământ. „Întunericul, cutremurul de pământ, mormintele care s-au deschis şi învierea unor oameni sfinţi, perdeaua care s-a rupt, Sutaşul care afirmă  „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”, norodul înspăimântat,   sunt doar copii palide şi exterioare a unor eveniment mult mai profunde”. Acestea  sunt manifestări dincolo cu mult de înţelegerea umană. Dumnezeu îşi arata Slava şi Atotputernicia Sa, „Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat din morţi”.   Trecem la ziua de Sabat   este  cea de a şaptea zi, pusă de o parte de Dumnezeu la sfârşitul Creaţiei, dar nu a fost poruncită şi menţionată până în perioada exodului. Ziua comemorează atât odihna / sabatul Domnului, cât şi scoaterea din robia egipteană. Adam şi Eva au fost izgoniţi din Eden pentru a rămâne muritori, în paranteză se pune întrebarea cum ar fi problema răului din lume dacă tiranii ar fi nemuritori? Exilul înseamnă Paradisul pierdut, omul rămânând să lupte cu forţele răului, cu moartea fizică şi cea spirituală. El a respins părtăşia cu Dumnezeu în grădina Eden şi a fost alungat Moartea fizică este premergătoare (sau după) moartea spirituală având ca şi final moartea veşnică, adică  Iadul. Din cauza călcării legămintelor divine în cazul de faţă Legământul mozaic, poporul nu  a intra în ţara promisă, dar nici în Odihna lui Dumnezeu, Regatul de Nord cade sub robia asiriană în 722 B. C. , iar Regatul de Sud din aceleaşi motive este cucerit de Nebucadneţar, împărat al Babilonului în 587 B. C.   şi dus în robie. Este necesar să facem precizarea că oamenii au fost exilaţi din preajma Domnului  din cauza păcatului, dar prin jertfe  preoți  altare Cort  Templu Legăminte  divine s-au apropiat în mod progresiv de Dumnezeu. Atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, găsim termenii de sabat şi odihna a lui Dumnezeu, care este pe de o parte o stare a credinciosului în relaţie cu Domnul dar şi o poruncă pentru a ţine o zi închinată lui În  momentul în care au fost pervertire de către credincioşi şi naţiune, aceştia nu au mai intrat în odihna lui Dumnezeu, fiind alungaţi din prejma Sa ajungând în postura de pribegie,   înstrăinare, faţă de Dumnezeu.    Sabatul este un principiu la Scripturii dar şi o poruncă a lui Dumnezeu dată poporului Israel care trebuia respectată, un decret, fiindcă îşi are originea în actul creaţiei fiind o zi sfântă pentru Domnul ). În Decalog Sabatul aparţine Domnului El a binecuvântat-o şi trebuia apreciată şi prețuit,   de popor. Legislaţia cu privire la Sabat se regăseşte în tot Pentateuhul fiind esenţială în Lege de bază a Vechiului Testament  în Pentateuh. Semnificaţia Sabatului se reflectă în pedepsele severe  pentru cei care călcau Legea Sabatului. Prorocii nu au condamnat Sabatul şi alte instituţii ci modul în care erau ţinute, iar în contrast se arătau binecuvântările care rezultă din ţinerea Sabatului. Nici Isus Cristos nu a condamnat, Legile instituţiile mozaice, ci tradiţiile omeneşti puse deasupra poruncilor divine. Evreii care trăiau în păcat, intrau în ziua de Sabat, trăiau o religie dar era străini faţă de Dumnezeu. Dar erau şi credincioşi sinceri, mai puţini, care se bucurau de ziua de Sabat. Cuvântul Odihnă îl găsim ca referinţă tot la lucrarea lui Dumnezeu Geneza 2:2  În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu  nu oboseşte când face un lucru El este Atotputernic,   iar ca semantică cuvântul poate să însemne a te opri sau a înceta lucrul, a fi mulțumit, satisfăcut,   sau a examina cu mintea. Termenul de odihnă nu îl găsim în Vechiul Testament el se împlineşte în Noul Testament prin Isus Cristos, iar creştinii intră în odina Lui prin credinţă Matei 11:29  Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu Sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Conceptul de odihnă are şi o semnificaţie escatologică, iar patria cerească aparţine viitorului Evrei 11:10 „Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu”. În momentul actual, creştinii fac evanghelizare au în faţă lupta credinţei fiind călători pe acest pământ Evrei 11:13  În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că Sunt străini şi călători pe pământ. Prin credinţă în Isus Cristos va exista o odină finală eternă. Cei care doresc să intre în Odihna lui Dumnezeu şi să fie cetăţeni ai cerului trebuie să se Nască din Nou. Ioan 3:3  Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Din lista eroilor credinţei din cartea Evrei amintim pe  Abel, Rahav şi Avram, ce ne sunt prezentaţi pentru învăţătura noastră. Deşii suntem străini şi călători pe acest pământ în Cristos avem calitatea de oaspeţi.”Aşa dar, voi nu mai Sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci Sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu”.   Creştinul nu trebuie să aibă părtăşie cu cei necredincioşi fiindcă nu se poate.”Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? ”În contras necredincioşii iubesc „pofta cărnii“, „pofta ochilor“ şi „trufia vieţii“, idoli banul sexul, puterea, etc  fapt pentru care sunt despărţiţi de Dumnezeu şi vor fi judecaţi.”Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele”. Aşa cum trebuia să existe o separare a poporului lui Dumnezeu de celelalte popoare prin porunci, rânduieli religioase şi sfinţenie, creştinismul trebuie să fie Lumină şi Sare în această lume. Orice lucru  care îl scoate pe Cristos din inimă este IDOL, iar creştinii formali îşi pierd mărturia “pentru că din cauza voastră este hulit Numele lui Dumnezeu printre naţiuni“ Din exil şi pribegie faţă de Dumnezeu prin credinţa Isus Cristos avem posibilitatea de a avea părtăşie cu Dumnezeu ”deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos.” Condiţiile prin care omul are posibilitatea să iasă din înstrăinarea şi exilul impus de Dumnezeu, sunt stabiliţi de către Dumnezeu, iar omul acceptă sau refuză oferta lui Dumnezeu în Cristos, cu consecinţele de rigoare, viaţă sau osândă veşnică. Evenimentul Crucii a avut aspect pozitiv din punct de vedere soteorologic, mai mult s-a răsfrânt asupra întregii creaţii „Chiar şi creaţia aşteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu”. În contrast Isus Cristos a suferit în mod real pe Cruce, durere fizică şi psihică când păcatele lumii au fost puse în contrast cu sfinţenia Lui iar, peste El s-a abătut mânia lui Dumnezeu. Prin pedeapsă şi dragoste, s-a restabilit legătura dintre om şi Dumnezeu, relaţie eu- Tu. În momentul în care Isus rosteşte „„Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, practic era despărţit de Tatăl sau poate că nu „…Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine”…. (2 Corinteni 5:19). Este de remarcat întunericul supranatural peste toată ţara oamenii nu trebuiau să vadă ce se întâmplă între Tată şi Fiu. Evangheliştii nu dat detalii despre  momentul crucificării dat o face prorocul Isaia „. . era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El…” Pocăinţa înseamnă admiterea stării de  răzvrătire şi revoltă împotriva lui Dumnezeu, stare care ne separă de El,   iar credinciosul a considera că adevărat  merge la care  Isus s-a Jertfit pentru noi şi a cere iertare pentru această stare. Jertfa lui Isus trebuie tratată cu multă consideraţie, stimă, şi respect. Prin evenimentul Crucii noi suntem declaraţi sfinţi şi Dumnezeu comunică cu noi prin Isus Cristos. Isus a murit şi a fost îngropat, dar după trei zile Isus Cristos Înviază din morţi şi  certifică,   valabilitatea,  Jertfei pentru păcat, Învierea fiind un act al Sfintei Treimi. Legămintele divine au avut ca și scop o cunoaștere a lui Dumnezeu și o creștere a dragostei noastre pentru Dumnezeu. Noul Legământ care este mai bun, dar este înțeles doar în comparație cu Vechiul Legământ vine în contras cu Vechiul Legământ  fiindcă Jertfa lui Hristos este mai bună, Cristos este Marele Preot, face o slujbă în cer pentru noi și păcatele noastre, creștinii făcând parte din Legământul cel Nou. Legământul  decurge din Natura Trinitară al lui Dumnezeu, iar noi prin anologie înțelegem doar în parte aspectul dintre relațiile Persoanelor Trinității. Geneza Noului Legământ are ca și sursă pe Dumnezeu, descrie relația omului cu Creatorul și reflectă natura Trinitară al lui Dumnezeu. În secolul XXI, asistăm la întoarcerea poporului Israel în țara sa, dar nu și la o pocăință în masă, primul Legământ fiind nedesăvârit, Aron şi  urmaşilor lui era doar o umbră a lucrurilor viitoare, dar adevăratul cort este în cer unde locuieşte Hristos,   iar Biserica încă face evanghelizare.”Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou”.   Scriptura ne arată doi reprezentanți ai umanității, pe Adam și pe Cristos în care Hristos ce „a murit faţă de păcat, fără păcat şi pentru păcat”, Adam a fost un drum către moarte și exil, ori Cristos o ușă către viață.   „Fiindcă iată ce se mărturiseşte despre El: „Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec.”. se asistă la sfârșitul legii ceremoniale, cartea Evrei în  capitolul 9 înfăţişează slujba de Mare Preot Cristos o face în cer pentru cei răscumpăraţi în Sângele Lui. „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine ”Din păcate există și autoînșelare a unor creștini care  nu cunosc Scriptura și puterea lui Dumnezeu ”   „Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: „Milă voiesc, iar nu jertfe” n-aţi fi osîndit pe nişte nevinovaţi”, și se hărănesc cu surogate care nu ajută la nimic ”căci ştiţi că nu cu lucruri peritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, 19  ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană.  În paranteză noua religie mondială este egoismul. Sanctuarul din cer nu este făcut de oameni Jertfa lui Hristos  este superioară din toate punctele de vedere sistemului de jertfe din Vechiul Testament, fiindcă are un caracter perfect şi universal pentru că Cristos s-a făcut păcat pentru noi. Universalitatea Jertfei lui Cristos se aplică şi în cer. Evrei 9:23  „Dar, deoarece chipurile lucrurilor care Sunt în ceruri, au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea”  Noul Legământ a intrat în vigoare doar după moartea lui Cristos, ambele Legăminte fiind sfinţite prin sânge, acest lucru fiind un imperativ. Biruinţa în Apocalipsa s-a realizat prin Sângele Mielului Aspectul esenţial în creştinism şi Israel este tot Harul lui Dumnezeu prin care evreii şi neamurile sunt mântuiţi prin credinţa în Cristos. Prin credința în Isus Cristos omul are posibilitatea să aibă părtășie cu Dumnezeu,   iar ca temelia a părtășiei este necesară o relația cu Dumnezeu Triunic, prezența lui Cristos și Cuvântul lui Dumnezeu. Din această părtășie cu divinitatea rezultă și alte aspecte între credincioși, ca rugăciune pentru părtășie, există o realitate a părtășiei, de armonie și dedicare, Cina Domnului este o expresie a aceste părtășii, există porunci care derivă din părtășie, iar Biblia ne dă exemple de credincioși care au avut părtășie cu Dumnezeu sau cu Isus Cristos cu ajutorul Duhului Sfânt. Dumnezeu nu își schimbă termenii iar dacă dorim părtășia cu El trebuie să o facem în condițiile Lui, nu  ale noastre. Astfel din exil și înstrăinați de Dumnezeu avem posibilitatea de a intra în Sabatul și Odihna lui Dumnezeu. El a folosit exemplul odihnei Sale în ziua a șaptea a creației, ca un principiu pentru poporul Său, acesta fiind porunca a patra din cele 10  porunci, în care evreul trebuia să cinstească această zi și să se odihnească, stăpâni, slujitori și animale, o zi întreagă în fiecare săptămână. În Evrei capitolul 10 spune că Evrei 10:1  În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe, care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie. , dar ele sunt o anticipare a Jertfei lui Cristos ”după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a așezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu". După ceastă lucrare lucrarea de Ispășire era încheiată, Isus Cristos s-a odihnit, astfel noi nu mai trebuie să ținem  Legea și ne odihnim în mântuirea pe care El ne-a dat-o. Așa cum Dumnezeu a sfințit Sabatul, tot așa Cristos  fiind sfânt a fost trimis în lume pentru o lucrarea soteorologică, iar noi avem odihnă spirituală, pentru  întotdeauna doar în El. Isus Cristos a reafirmat faptul că Odihna de Sabat, a fost poruncită de Dumnezeu în folosul omului. El ne  a luat  și a ușura  povara de încercarea  noastră de a ne obține mântuirea prin noi înșine. În El, ne odihnim de lucrările noastre doar dacă am trecut pe la Cruce și ne încredem în lucrarea Lui în locul nostru pe care a făcut-o în locul nostru. Cristos nea eliberat de Lege prin Har. Nu mai suntem străine sau pribegi ci se poate intra în Odihna de Sabat oferită de Cristos. În afara lui Cristos nu există nici o altă Odină de Sabat. Odihna și Sabatul în Cristos înseamnă a crede în mântuirea oferită de Cristos, dar și o zi de închinare și odihnă (nu a face sau nu face anumite lucruri), o zi în care inima noastră se apleacă smerită în fața lui Dumnezeu.

 
11). Bibliografie.

Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/cartea-evrei. html

SCURTĂ INTRODUCERE  BIBLICĂ de ERNEST AEBI  Editura Lumina Lumii

Sait www. theophilos. 3x. ro

N O T E D E S T U D I U.   EVREI Schița cărții John Vernon McGee Itinerar Biblic

Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2011/11/epistola-catre-evrei. html

Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2012/07/jertfe-si-daruri. html

Călătorie prin Vechiul Testament de S. Schultz. 1980

Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2012/07/jertfe-si-daruri. html

Sait http: //www. baptist-tm. ro

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit http: //www. roboam. com/predici/cecredemnoi. htm

Jertfa Perfectă de R. C. Sproul, tradus de Cristian Coţovan   http: //www. roboam. com/

Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2012/08/preoti-si-leviti. html

Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2011/11/altar. html

Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2011/11/cortul. html

Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2013/04/templu. html

Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2012/08/sabat. html

Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2012/07/odihna. html

Sait http: //www. clickbible. org/teme-biblice/viata-de-credinta/dreptul-de-cetatenie-si-pribegia/

Sait Itinerar Biblic http: //www. twrro. ro/attb/ J Vernon Mc Gee

Sait http: //www. evanghelicreformat. org/ce-este-teologia-legamantului

Epistola către Evrei de Biniamin Fărăgău vol 2 Cluj Napoca risoprint 2004

Sait http: //www. gotquestions. org/Romana/teologia-legamantului. html

INDEX TEMATIC DE TERMENI ŞI NUME DIN BIBLIE. Bucureşti 2003

Evanghelia după Ioan Beniamin Fărăgău, tipărit la C. N. I. „CORESI” S. A. SUCURSALA IMPRIMERIA ARDEALULUI CLUJ – NAPOCA 2017

Ardelean Viorel

 [1] Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/cartea-evrei. html

 [2] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI  pag 223

[3] Sait www. theophilos. 3x. ro

[4] N O T E D E S T U D I U EVREI Schița cărții John Vernon McGee Itinerar Biblic

[5] Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/cartea-evrei. html

 [6] N O T E D E S T U D I U EVREI Schița cărții John Vernon McGee Itinerar Biblic

[7] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2011/11/epistola-catre-evrei. html

 [8] Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/cartea-evrei. html

[9] Sait www. theophilos. 3x. ro

 [10] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2012/07/jertfe-si-daruri. html

[11] Călătorie prin Vechiul Testament de Samuel  J. Schultz pag 88-92

[12] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2012/07/jertfe-si-daruri. html

[13] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2012/07/jertfe-si-daruri. html

[14] Sait http: //www. baptist-tm. ro

[15]  O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit http: //www. roboam. com/predici/cecredemnoi. htm

[16]  Jertfa Perfectă de R. C. Sproul, tradus de Cristian Coţovan   http: //www. roboam. com/

 [17] Jertfa Perfectă de R. C. Sproul, tradus de Cristian Coţovan   http: //www. roboam. com/

[18] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2012/08/preoti-si-leviti. html

[19] Index tematic de termeni şi nume din Biblie pag 200-201

[20] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2012/08/preoti-si-leviti. html

[21] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2011/11/altar. html

 [22] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2011/11/altar. html

 [23] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2011/11/cortul. html

 [24] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2011/11/cortul. html

[25] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2013/04/templu. html

[26] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2013/04/templu. html

[27] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2013/04/templu. html

[28] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2013/04/templu. html

 [29] Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/Sabat-Sambata-Duminica. html

[30] Evanghelia după Ioan Beniamin Fărăgău pag 427 - 434

[31] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2012/08/sabat. html

[32] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2012/08/sabat. html

[33] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2012/07/odihna. html

 [34] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2012/07/odihna. html

[35] Sait http: //www. clickbible. org/teme-biblice/viata-de-credinta/dreptul-de-cetatenie-si-pribegia/

[36] Sait http: //www. clickbible. org/teme-biblice/viata-de-credinta/dreptul-de-cetatenie-si-pribegia/

[37] Sait Itinerar Biblic http: //www. twrro. ro/attb/ J Vernon Mc Gee

 [38] Sait Itinerar Biblic http: //www. twrro. ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[39] Sait http: //www. evanghelicreformat. org/ce-este-teologia-legamantului

 [40] Epistola către Evrei de Biniamin Fărăgău vol 2 pag 85

[41] Epistola către Evrei de Biniamin Fărăgău vol 2 pag 116

[42] Sait Itinerar Biblic http: //www. twrro. ro/attb/ J Vernon Mc Gee

 [43] Epistola către Evrei de Biniamin Fărăgău vol 2 pag 65

[44] Sait Itinerar Biblic http: //www. twrro. ro/attb/ J Vernon Mc Gee

 [45] Sait Itinerar Biblic http: //www. twrro. ro/attb/ J Vernon Mc Gee

 [46] Sait Itinerar Biblic http: //www. twrro. ro/attb/ J Vernon Mc Gee

 [47] Sait http: //www. gotquestions. org/Romana/teologia-legamantului. html

[48] Sait http: //www. gotquestions. org/Romana/teologia-legamantului. html

[49] Sait http: //www. gotquestions. org/Romana/teologia-legamantului. html

[50] Index tematic de termeni și nume din Biblie pag 191-192

[51] Index tematic de termeni și nume din Biblie pag 191-192