Era-n 1908.
Pe străzile orașului Messina
În pragul de Crăciun
O spaimă grea gonea din inimi
Pacea și lumina

Căci toți știau de-acum că un poet
Semnase-ntr-o revistă de-nfruntare
Un violent și îndrăzneț pamflet
Zvârlind noroi în marea sărbătoare

"O, Pruncule" - scrisese pamfletarul
"Nu Ți-e de-ajuns mileniu cu mileniu
Să fii numit deși născut in staul
Ca omul cel mai sfânt și mai de geniu

Dar dacă Tu ești Dumnezeu Preasfântul
Ei haide dă-ne mâine o dovadă
Ești Creator cutremură-Ți pământul
Messina mâine zid cu zid să cadă"

Citind această hulă temerară
Simțiră mulți un spin în conștiință
Dar vai n-au plâns cu inima amară
Și n-au postit cu teamă și căință

Și-a doua zi pe când în zvon de cupe
În amăgirea furiei de viață
Messina parcă se grăbea să uite
Acea-nfruntare oarbă și semeață

Deodată norii grei se-ngrămădiră
Înfiorați de scânteieri ciudate
Și ca-ntr-un dans nebun de hetairă
Se zgudui sfruntarnica cetate

Statui, zidiri sub tainice impulsii
Se legănară-n strania lumină
Și-n câteva secunde de convulsii
Cetatea-ntreagă se făcu ruină

Manifestat de spaimă nepătrunsul
Se afirmă ca lege și putere
Cei ce-au cerut au și primit răspunsul
Far-echivoc și fără-ntârziere

Și-n timp ce lumea scotocea prin pietre
Scoțând cu groază trupuri sângerate
În timp ce hoți scăpați din cabarete
Stăteau la pândă pe sub bolți surpate

Un om își tot rupea îmbrăcămintea
Bolborosind cuvinte neînțelese
Era poetul ce-și pierduse mintea
Sărmana minte ce-i mai rămăsese