CUM VOM LUPTA?

   Cu certitudine, aceasta nu este o luptă care se duce cu arme carnale. Armele noastre pentru această bătalie, figurat vorbind, sunt coarnele de berbece. Noi mergem la o luptă, dar mergem CU UNELTELE PĂCII! Mergem cu coarnele de berbece. Coarnele de berbece sunt un simbol al unui razboi care se poartă cu arme paşnice. Ele nu sunt sabii făcute din fier, ele sunt coarne de berbece. Ele nu pot ucide, ele sunt în întregime paşnice. Dar sunt arme pentru luptă. Ele sunt trâmbiţe din care se suna, care declară şi vestesc evanghelia păcii. Aceasta este arma pe care trebuie să o folosim pentru a lupta în războiul spiritual. NOI LUPTĂM PROCLAMÂNDU-L PE CRISTOS!

   În ce fel s-a sunat din trâmbiţe si a avut loc lupta? A fost într-adevăr ciudat. O parte a armatei a mers înainte, urmată de şapte preoţi împreună cu chivotul. În urmă era o alta parte a armatei. Cu alte cuvinte, înainte si în spate era armata, iar în mijloc se afla chivotul împreună cu preoţii care sunau din coarnele de berbece. Toţi au mărşăluit în jurul fortăreţei Ierihonului, iar în timp ce mergeau, preoţii sunau din trâmbiţele din corn de berbece. Era o imagine glorioasa. Oamenii din cetate s-au îngrozit de ei şi au închis porţile cetăţii în interior şi la exterior. Nimeni nu ieşea şi nimeni nu intra.

   Zi de zi, armata lui Dumnezeu, alcătuită din şase sute de mii de oameni puternici, a mărşăluit în jurul oraşului, sunând din coarnele de berbece. Întâi venea o divizie, apoi preoţii sunând din coarnele de berbece. Întâi venea o divizie, apoi preotii sunând din trâmbiţe, apoi chivotul şi la urmă restul armatei. Aceasta a fost modul în care ei au luptat. Probabil că în Ierihon unii râdeau de ei şi îi batjocoreau. Ei nu văzuseră niciodată un asemenea spectacol nepământean. O dată pe zi ei au înconjurat cetatea, zi de zi, timp de şase zile, repetând aceeaşi procedura. Când a venit a treia zi, aşa cum li se spusese, ei au înconjurat cetatea de sapte ori.

   Aici trebuie să remarcăm faptul că Iosua a poruncit poporului spunând: 'Să nu strigaţi, să nu vi se audă glasul şi nici să nu vă iasă vreo vorbă din gură până în ziua în care vă voi spune să strigaţi; atunci să strigaţi. ' Până nu auzeau sunetul lung al coarnelor de berbece de la sfârşitul turului final, ei nu aveau permisiunea să strige - înainte de acel moment ei trebuiau să păstreze tăcere. Ce înseamna aceasta? Înseamnă că dacă avem de gând să-L mărturisim pe Cristosul cel glorios, de multe ori trebuie să păstrăm tăcere; trebuie să lăsăm ca preoţii să sune din trâmbiţe. Avem nevoie de preoţie şi până acum aţi înţeles ce vrem să spunem prin preoţie. Nu trebuie să vorbim cu uşurătate. Nu spuneţi 'O, noi suntem pe terenul bisericii! O, noi suntem biserica locală! Suntem aceasta... şi aceasta... ' Dacă spuneţi cu uşurătate aceste lucruri, nu va exista nici o preoţie. Trebuie să lăsăm ca preoţii să sunde din trâmbiţe şi să dea sunetul. Nu trebuie să se audă niciodată o altă voce. Apoi, când vine timpul, timpul rânduit de Domnul, voi şi cu mine trebuie să strigăm. Trebuie să ne rugăm şi să-L lăudăm pe Domnul cu voce tare, iar vrăjmaşul va cădea înaintea noastră.

   Aceasta este calea de a lupta!

   Este o asemenea luptă un fel de osteneală sau o formă de savoare? Într-adevăr, nu este osteneală ci o savurare. Este chiar o odihnă şi o satisfacţie. Este un război, este o luptă şi totuşi este o savurare, o odihnă şi o satisfacţie. Astfel, noi stăpânim atotcuprinderea lui Cristos.

   Dar trebuie să ţinem bine minte faptul că voi şi cu mine, ca indivizi, nu putem fi niciodată separaţi, altfel, nu vom birui. Întotdeauna trebuie să menţinem terenul ca o armată. Cristosul atotinclusiv niciodată nu poate fi priceput de noi înşine ca indivizi. Doar împreună cu toţi sfinţii putem percepe lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea Cristosului atotinclusiv. Pentru a intra în stapânirea ţării bune trebuie să fim formaţi şi uniţi împreună cu sfinţii ca armată a lui Dumnezeu. De asemeni, trebuie să ţinem minte că vrăjmaşii noşţri nu sunt carne şi sânge, ei nu sunt oameni, ei sunt forţe spirituale, căpeteniile şi puterile din locurile cereşti. Vrăjmaşii noştri sunt forţele rele care domnesc peste ei, puterile rele care sunt în spatele lor. Noi nu ne luptăm cu oamenii ci cu forţele rele care sunt în spatele lor. Dacă suntem credincioşi cu Domnul pentru a lua terenul învierii şi pentru a fi formaţi într-o armată care să lupte pentru El, trebuie să fim pregătiţi să auzim vorbe rele despre noi. Trebuie să fim pregătiţi să ne confruntăm cu o opoziţie considerabilă. Toţi oamenii din Ierihon vor vorbi despre poporul lui Israel. Dar, slavă Domnului, de fiecare dată când auzim aceste rapoarte noi ne putem bucura, căci ele reprezintă semnele faptului căci noi vom învinge. Ele sunt semne care arată că vrăjmaşului îi este teamă iar înfrângerea lui e inevitabilă. Ierihonul cu siguranţă va cădea înaintea noastră! Aleluia! Iată semnele, Doamne, iată semnele că lupta va fi câştigată! Vorbire nesăbuită, zvonuri absurde, rapoarte rele - nu trebuie să ne fie teamă de ele. Toate sunt dovezi ale faptului că victoria este a noastră. Slavă Domnului!