“Eu știu că într-o zi, Dumnezeu va face ca totul să fie bine!”

Plouă-n surȃs și-n tăceri,
în inimi și-n visul de ieri.
Plouă-n chemări și în cȃnt,
și-i frig, și-ntuneric și vȃnt.

Curg norii de lacrimi, iar curg,
în tristul, străinul amurg.
Pe bolta privirii amare
durerea-amintirii răsare.

Sub pașii grei urlă mirarea
și-i albă de lacrimi cărarea.
Genunchii se frȃng în țărȃnă
și duhul suspină, suspină!
*

Ce dar poți să-i dai unei mame
să-și afle alinul durerii?
Ce dar poți să-i dai unui tată
străpuns de “chemarea tăcerii?”
Ce dar poți să-i dai unui fiu
când, singur, rămâne-n “pustiu?”
*

Dar, iată, în duhul strivit
o Stea din tării s-a oprit.
Și razele Stelei, ușor,
mângâie suspine și dor!

Izvoarele ochilor vii
se sting pe obrajii pustii.
În sufletul nins de durere
iubirea-i, acum, doar tăcere.

Și plânset.
Un plâns cu speranță
și dorul de nobila viață.
Iar chipul pierdut în dureri
se-aprinde în visul de ieri!

*
Iubirea dă glas nemuririi!
Credința, speranța-ntâlnirii!

*
Îndură-te, Doamne, de noi
și stinge-al durerii șuvoi!
Mângâie privirile frânte
și visele noastre pierdute!

Cutremură lumea-n Cuvânt
și vino pe tristul Pământ!
Doar TU poți s-aduci Reînnoirea,
Isuse, în toată Zidirea!

Florești, Cluj

“Mă clatin, dar nu renunț…

Cad, dar mă ridic…

Plâng, dar după îmi șterg lacrimile,
respir adânc,
mă uit spre cer zâmbind
și mă gândesc că după nori
există mereu soare…”