S-au adunat cohortele-n Grădină,
În locul unde-s lacrimi peste crini
Şi unde stropi de sânge-amestecaţi cu tină
Au ridicat altarul celei mai mari Iubiri.

În zăngănit de zale, de sabie, de scut,
Întunecau ivirea luceferilor sus,
Soldaţi, străjeri şi Iuda, cu trădător sărut
Robiţi de-aceeaşi ură, să-L prindă pe Isus…


Pe Cel ce-n necuprinderi creat-a veşnicii
Şi-n limpezimi de slavă umplea în Cer mărirea,
Lumină, chiar ’nainte de cea dintâia zi,
În faţa Lui, toţi aştri îşi închinau oştirea…


Pe Cel ce blând, păşind sub nimbul de lumină,
Cu ochii aţintiţi peste crenel de veac,
A rupt tăcerea-n Cer, când n-a fost cin’ să vină,
„Trimite-mă, Părinte, vreau voia Ta să fac.”

Şi-n fericita clipă, ce veacul n-o încape,
Condus în imn de slavă şi coruri îngereşti,
Isus se urcă-n carul bătut în nestemate
Trecând prin porţi de perle hotarele cereşti.

În simfonii de astre şi sunete de corn
Apoi, îşi scoate, alb, de slavă greu, veşmântul,
Păşeşte-n întuneric, şi Dumnezeu şi Om,
Cu braţele Iubirii, strângând la piept Pământul.
A coborât din slavă şi s-a-mbrăcat în om,
Ca să-i cunoască rana, să-i mângâie suspinul,
Ce n-a-ncetat din clipa atingerii de Pom,
De când, în loc de viaţă, el şi-a ales pelinul

A coborât din slavă, să cate-n mărăcini
Atâtea Magdalene şi-atâţia ca Zacheu,
Să înţeleagă mame, pe drumuri de Nain,
Să samene lumina în ochi de Bartimeu,

S-aducă binecuvântarea pe creştete de prunci,
Cu mâinile-amândouă, să-mpartă pâini şi peşti,
Chemând la apa vieţii din stânca cea de veci,
Flămânzii şi-nsetaţii după-nălţimi cereşti

Şi-n faţa măreţiei minunii celei noi,
Toţi demonii, tot iadul şi-a revărsat urgia
Să-înece-n spumegarea potopului de sloi
Nepreţuitul dar, venit din Cer, Iubirea.

Şi-acum, e judecat în faţa lui Pilat,
„La moarte!” strigă gloata; soldaţii-L bat cu bice…

Isus, învinuitul de-a nu avea păcat,
Le-a binecuvântat şi apa şi holdele cu spice

La moarte, la moarte cu Iubirea ce-I însuşi Dumnezeu!
Ce peste ura lor, îşi revărsa balsamul,
Pe Via Dolorosa, căzând sub lemnul greu
Urca iubindu-i, Christos, Galileeanul…


Şi pironit apoi, sub arşiţa de pară,
Deschide veşnicia tâlharului iertat
Şi-n braţele întinse, cu vina lumii-ntreagă,
„O, iartă-le, Părinte!” Iubirea s-a rugat…


Se înfioară glia şi templul se-nfioară
Şi soarele se-ascunde şi stelele se sting,
Încremenit, sutaşul cu faţa ca de ceară,
Şopteşte: „Un Fiu de Dumnezeu am răstignit!”

Dar, n-a murit Iubirea, Ea-I însuşi Dumnezeu!
A zguduit Pământul, sigilii a sfărmat,
Şi-n zorii bucuriei, de dragul tău şi-al meu
Biruitor, din moarte, Christos a înviat!

Timişoara, Aprilie 1995 – Martie 1999