Cu teamă şi cu lacrimi în priviri,
Cu paşi timizi pe noua-ngusta cale
M-am aplecat sub bolţi de străluciri,
Îngenuncheat, la poala crucii Tale.

Nu-nţelegeam că-n marea de lumină
Si-a Cerului întreagă măreţia,
Vedeam splendoarea ce avea să vină
Sub facla ce deschide veşnicia

Si ca-ntr-o adiere de răcoare
Cădea zdrobit tot lanţul de povară
Şi-o pace, ce nimic nu poate s-o măsoare
Am cunoscut prinTine-ntâia oară.

Toţi îngerii şi-ntregul univers,
În osanale îţi cântau slăvirea
Căci Tu aduci în clipe de neşters,
Tot Cerul, când coboară-n om sfinţirea.

Chiar într-un răsărit cu raze blânde,
Când am venit în pumni cu neputinţa,
Prin şoapte, cu iubire de Părinte
Mi-ai copleşit cu dragoste fiinţa.

Atunci, pe aripile zborurilor sfinte,
M-ai dus să văd măririle de Sus
Şi în minunea cereştilor cuvinte,
Că te-am rănit pe lemn, nimic n-ai spus
Şi nu mi-ai amintit de câte ori
Si-n câte lupte-am pierdut biruinţa,
Smerit, am murmurat sub noii zori
„Iubirii Tale-nchin şi viaţa şi voinţa!”

Apoi, pe străzi de aur cu ecouri sfinte,
Scăldate în lumini fără apus,
Credinţa s-a-nchinat fără cuvinte,
La pieptul Tău pot spune: „Doar voia Ta, Isus!”

A fost un vis, un vis, dar ce splendoare
Să poţi păşi pe străzile lucind,
Cuprins într-o lumină-nălţătoare
Când nici făclii, nici sori nu se aprind.

Nu poţi decât, prin merite ce n-ai
Să fii uimit de harul Său divin
Şi prin Golgota-n drumul către Rai,
Pe-altarul sfânt, în rugi să te închini.

Nu mă mai tem pe-ngusta cale nouă,
Căci am văzut măririle de sus
Şi vin în pumni cu binecuvântată rouă,
Să-ţi spun în adorare, Domnul meu Isus:

„Îngenuncheat, la poala crucii Tale,
Sub facla ce deschide veşnicia
Am cunoscut prin Tine-ntâia oară
Tot Cerul, când coboară-n om sfinţirea.

Mi-ai copleşit cu dragoste fiinţa,
Că Te-am rănit pe lemn, nimic n-ai spus.
Iubirii Tale-nchin şi viaţa şi voinţa,
La pieptul Tău pot spune: Doar voia Ta, Isus!”

Timişoara, 15 Iulie 2015.