În ceasuri de noapte târzii,
Când râul se scurge prin vad,
Când bruma se-aşterne prin vii
În minte-mi apare-al meu sat…


Şi văd parcă-aevea străduţa
Umbrită-n desişuri de ram
În care-i ascunsă căsuţa
Cu flori vestejite în geam.

În zori, plecaţi la altar,
Bunica, părinţi şi copii,
Mulţumind pentru somn, ceream har
Şi-ndurare pentru încă o zi.

În rugi, la acelaşi altar,
Pe când cobora înserarea,
Mulţumeam pentru ziua de har
Şi ceream peste noapte-ndurarea.

Azi nimeni nu-ţi caută pe prispă
Şi nimeni nu cade-obosit
Pe prag, resimţind într-o clipă
Alinul ce-l poţi dărui.

Pe-aleile ninse de soare,
Sau pline de foi ruginii,
Azi nu se desprinde-n vâltoare
Cristalul din voci de copii

Şi nimeni nu-ţi spuse vreodată,
Căsuţă tăcută sub ram,
De ce s-au dus toate deodată
Şi florile-s moarte la geam…


Azi, poate aştepţi ca-nserarea
Să-ţi ducă din nou în ocol
Pe vreunul ce-avar, depărtarea
L-a smuls, tu, chemându-l în gol.

Privind spre aceeaşi steluţă
Ce-ntâi de pe prispa ta am văzut,
Te simt mai aproape, căsuţă,
Tu, templu cu vatra de lut!

Mai ştii cum în serile-albastre
Când luna văpăi revărsa,
’Nălţam rugăciunea spre astre,
Iar mama, cântări ne-nvăţa?

Le ştii tu, pe toate, prea bine,
Dar nu poţi vorbi nimănui.
Tăcută, aştepţi cu uimire,
Ţi-e dor de cântarea ce nu-i! …


Deva, 5 Mai 1963