Grăbite, amintirile se-nghesuie-n prezent,
Iar visurile stau pe loc în miez de noapte,
Chiar infinitul e cuprins parcă-n acest moment,
Când pendula bate în surdină, ultimile şoapte.

Pe pânza vremii, un tablou a fost pictat,
Atât de diferit e pentru fiecare,
Pentru unii e alb-negru, gri sau foarte colorat,
Cu ploi şi ceaţă sau… plin de lumină, cu mult soare.

Un ghiocel zâmbind la Primavară,
Fluturi dansând de bucurie-n zbor…

Luna tristă şi tăcuta seară dupa seară,
Speranţele ascunse-n lacrimi care dor.

O floare-a vieţii cu petale ce se frâng,
Sau muguri însoriţi pocnind în armonie
La capătul de drum, lângă o piatră, ochi ce plâng
În altă parte-un început, un gângurit, şi veselie!

Cum o să fie oare mâine, -al meu tablou?
Câte culori? Sau... voi avea un alt tablou în dar?
Vor fi nori negri şi furtună sau mult soare-n Anul Nou?
Orice-ar veni, e numai Dragoste şi Har!

Eu sunt doar pânza veche pe acelaşi şevalet,
Şi nu pricep adesea multe, şi mi-e greu…

Dar ştiu c-al meu tablou va fi frumos… complet,
Căci Pictorul e Însuşi Dumnezeu!