Scrisoarea lui Ieremia

Sub vântul liniştit al serii, mângîind frunza de alun,
Stau şi haldei şi robi evrei pe mal de Eufrat bătrân.
Privesc la apa liniştită, care în depărtări curgând
Le oglindeşte chipu-n unde, unii râzând, alţii plângând.
Un dregător deschide sulul, cuvântul dat lui Ieremia,
Nimeni nu ştie dacă-aduce tristeţi adânci sau bucuria:

"Peste poporul Meu acum, aduc din nou cuvânt profetic,
Să ştie că îi sunt acelaşi, puternic, bun şi iubit sfetnic.
Robia-n şaptezeci de ani s-a scurs, aproape a trecut,
Mânia adusă peste el s-a potolit şi dispărut,
Vreau să îl chem într-un gând nou şi sub un cer ce stă senin,
Să plece şi să se întoarcă-n iubitul Meu Ierusalim.
Chiar dacă-acum e dărâmat, zidul şi Templul îi sunt arse
Eu voi aprinde din tăciuni focul speranţelor rămase.
Voi întări paşii şi gândul la toţi cei care Mă urmează
Şi care-şi pun al Meu cuvânt, în suflet să le fie strajă.
Să ia aminte la ce spun, să nu asculte-al lumii zvon,
Să fie pregătiţi să iasă din idolatrul Babilon.

A lui trufie s-a-nălţat la scaunul Meu de domnie,
C-un suflet rece ce e rupt din neagra nopţilor stihie,
E un ciocan ce sfarmă lumea, e gheara-n gâtul ei înfiptă,
E gura ce mereu deschisă vrea hulpavă totul să-nghită.
A vânturat poporul Meu şi l-a cernut prin site dese,
Iar pânza sufletului lui cu fierul roşu o tot ţese.
Ţi-ai luat puteri de Dumnezeu şi strălucind peste popoare
Le-ai pus cu mâna şi cu mintea să-ţi dea slăvire şi-nchinare,
N-ai avut milă de femeie, nici de copil sau de bătrân
Fiind o fiică mult mai rea a vechiului Babel păgân.
Pe tronul lumii ai crezut că stai etern împărăteasă,
Că zeii îţi vor face viaţa bogată şi mai luminoasă,
Iar tu vei fi capul de aur al lumii şi a ta putere
Va împărţi la nesfârşit dreptate, faimă şi durere.

De-aceea vei simţi urgia la fel de mult cum ai şi dat-o
Şi cum peste poporul Meu, tu nemilos ai adunat-o,
Vei bea din mâna Mea potirul şi îmbătată vei cădea
Să simţi sub răsplătirea dată că răzbunarea e a Mea.
Ai fost în mâna Mea ciocanul şi a războiului unealtă,
Ce-a nimicit împărăţii, pedeapsa Mea prin tine dată.
Prin tine am sfărâmat turma cu rătăcitul ei păstor,
Pe toţi cei care M-au uitat, urmând un rău cârmuitor.

Ţi-am aşteptat chiar vindecarea, dar mândru nu te-ai vindecat,
Acum îţi cer să-mi dai din mână, sângele mult ce l-ai vărsat.
Voi seca marea ta întinsă, izvorul ei nu va mai fi,
Cetăţile tale bogate vor fi dărâmături pustii.
Din miază-noapte voi aduce nimicitori ce Mă ascultă,
Ce te vor face o Sodomă, din ochii lumii dispărută.
De strigătul tău de durere să se cutremure pământul,
Ai să rămîi doar un pustiu în care locuieşte vântul”.

Toţi care-ascultă sunt tăcuţi, stând sub frunzişul de alun
Şi gânditori privesc la apă pe mal de Eufrat bâtrân.
Unii au faţa-nseninată, aducând raza libertăţii,
Alţii au gându-ntunecat în care vine umbra morţii.
Apoi, miraţi văd dregătorul cum leagă de scrisoare-o piatră,
E repede şi cu putere în apa-adâncă aruncată:
"Aşa vei fi dus şi-necat Babilon mare, steaua lumii
În tine-n lacrimi vor cădea şi robii şi sleiţi stăpânii".

Cuvântul dat lui Ieremia, pentru un Babilon păgân
Este purtat şi dus pe ape de valul timpului bătrân,
Păstrând în el adânc săpată eterna Lui înţelepciune
Pentru cetatea Babilon nou ridicată-n altă lume.

Se apără cu ziduri groase, ce-nconjură a minţii curte,
Strălucitoare şi semeţe, apoi spre înălţimi pierdute,
Ţin între ele gânduri multe cu bucurii şi cu durere,
Născute din adâncuri reci, ce se înalţă la reci stele.
Vor ca să zboare mai departe, trecând de stele-n veşnicie,
Să-şi pună-acolo înţelepciunea şi al lor scaun de domnie.

Dar fiind reci şi necurate, zboară închise prin cetate
Izbindu-se negre şi oarbe de zidurile atât de-nalte.
Şi tot zbătându-se-n zadar, întruna cad cu aripi frânte
Prin noul Babilon cetate, în a-nchisorii mare curte.
Împărăteasa lumii vede şi ca şi ele rece, oarbă
Le dă aceeaşi băutură ca necurată să o soarbă,
Le mângîie, le întăreşte vindecând aripile frânte
Şi iar le-ndeamnă să-şi ia zborul spre stelele ce sunt căzute.

A venit ziua când scrisoarea, dată în Babilon păgân
Purtată de vânturi e dusă de valul timpului bătrân,
Ajunge să fie citită în noul Babilon-cetate,
Împărăteasă peste lume şi peste gânduri necurate:
"Ai căzut nou Babilon, eşti închisoarea lumii, întinsă,
În care mintea este roabă şi-a ei speranţă este stinsă.
S-a înfundat într-un adânc şi întunericul e tată,
Iar mama care o alintă e-a lumii mare desfrânată,
Fiicele lor au fermecat-o, au prins-o-n laţuri nevăzute,
Crezând că o conduc la stele, dar nevăzând că sunt căzute.
Chiar dacă au hainele scumpe, din purpură şi aur fin,
Cuvântul dat de Dumnezeu în al lor gând le e străin,
Chiar dacă în cuvinte multe o mângîie şi o alintă
Dragostea lui Hristos pe cruce nu sunt în stare să o simtă,
Chiar dacă gândurile-nalte vor să o ducă pân-la cer,
Necunoscând lumina slavei, în ea înfrânte cad şi pier.
Are acum dumnezei noi, ce caută viaţa-n mormânt,
Pe care o cheamă şi-o aduc, când vor ca suflet pe pământ.
Caută să o amăgească spunându-i că e Dumnezeu
Şi în puterea ce o are poate învinge orice greu.
Poate să schimbe legea vieţii, de legea ei ca să asculte,
Să-şi zică: "Unde e Dumnezeu, acum puterea mea s-o-nfrunte?”.
Să lege în iubiri ascunse, mîini de bărbaţi de i se cere,
Sau mâna celei ce dă viaţă, cu altă mână de femeie.
Apoi mergând şi mai departe cu ale ei mari blasfemii,
Fără de mamă şi de tată să crească, nefericiţii de copii.
Mintea cu-a ei speranţă stinsă în Babilon rămâne oarbă
Şi sub atâţia dumnezei fără să ştie este roabă,
Deşi lumina-i străluceşte chiar în fereastra de sub pleoape
Nu vrea să o primească-n ea, în gândurile-ntunecate”.


Peste întinsa mare-a lumii, a obosit timpul bătrân
Şi vrea să intre-n veşnicie din Babilonul nou, păgân,
Să nu mai vadă, nici să ştie, să nu audă, să nu simtă
Durerea omului cu mintea în întuneric rătăcită,
Să nu mai fie nopţi şi zile, nici multe seri şi dimineţi
În care pier fără speranţă atât de multe, triste vieţi.

Împărăteasa se aşează şi îngâmfată stă pe tron,
Iar cu a ei mare putere uneşte-ntregul Babilon.
Gândurile toate care zboară prin curtea mare a-nchisorii,
Sunt adunate şi supuse sub semnul dat al închinării.
Nimeni nu merge, nici nu stă, nimeni nu cumpără sau vinde
Dacă a-mpărătesei mâna în sărutare n-o cuprinde,
Iar gândul care nu se-nchină, vrând alb să zboare către cer
Este legat de mintea rece cu zaua ei tare de fier.
Strigătul lui se-nalţă-n slavă, plin de durere şi-n credinţă
Deschide porţile dreptăţii ce-i dau divina biruinţă.
Potirul umplut fără milă, este vărsat peste cetate,
Iar Dumnezeu Îşi dă urgia împărătesei desfrânate.
E dezgolită şi strivită de cei care i-au fost iubiţi,
Batjocorită apoi arsă sub ochii celor izbăviţi.
În timpul unui singur ceas e condamnată la urgie
Şi-n clipa următoare piere, ca-n veci să nu mai fie vie.
Atâtea bogăţii s-au dus într-o clipeală pe sub pleoape
Şi câte suflete a luat, cu ea-n a veşniciei noapte.

Purtat din Babilon păgân, cuvântul dat lui Ieremia
Este-mplinit scoţând din minte şi rătăcirea şi robia,
Ca păsările necurate să nu mai vină din adânc
Şi-n stoluri să fie adunate de-al desfrânatei negru gând,
Ci prin ferestrele deschise în sfânt şi nou Ierusalim
Să zboare porumbeii albi spre-al cerului veşnic senin.

Ieremia 51:60-64; 31:8-11; 25:12-15; Isaia 44:27,8;
Apocalipsa 17:4,5, 15-18; 18:17-24;