Mă uit adeseori la mine
Și mă văd plâns, uitat și-ndurerat
Atunci eu ochii mi-i ridic spre tine
Și sufletul mi-e, Dommne, înviorat!

Mă uit apoi printre mulțime,
La cei lipsiți și goi și însetați
Ei au uitat că pot găsi la Tine
Viață și speranță când sunt încercați!

Mă uit in jur, mă uit la mine,
Cum aș putea fi pildă pentru ei?
Cum aș putea să le vorbesc de Tine,
Cel mai presus de orice dumnezei?

Și-atunci găsesc în mine rezolvarea
Neliniștii ce mă cuprinse:
Pot sa le-arat și lor schimbarea
De am mereu candelele aprinse!

Să am, să fiu, să cred, să duc,
Să rabd, să tac sau să vorbesc
Cu ochii către razele ce-aduc
Lumină din regatul cel ceresc!

Să nu mă uit la mine ce-aș putea,
Să fac condus de tot ceea ce știu.
Ci să mă bizui pe iubirea Sa
Ce mi-a dat numele de “fiu”.