Păreau liniștite apele mării,
Lin coborau umbrele înserării,
Când vântul porni să-și descarce furia,
Talazuri cât casa s-aducă urgia.

Rafale de foc din hăuri adânci,
Tunete sparte în găuri de stânci,
Fragila mea barcă se zbate-ntre valuri
Și nu văd în noapte nici țintă, nici maluri.

Mi-am zis: voi pieri, nu e nici o scăpare!
În valuri se-aude prohod de-ngropare,
Să lupt cu stihia? ‎Dar cine sunt eu?
Și cum aș opri ce vrea Dumnezeu?

De spaimă cumplită plângeam, disperam,
Uitând că în valuri cu Tine eram.
Credeam că Tu dormi, de grijă nici urmă,
Că singur mă lupt şi viaţa-mi se curmă.

‎Atunci am strigat: o, Doamne, nu-ţi pasă?
Ai milă, m-ajută! Puterea mă lasă …
El mâna şi-a-ntins în noaptea de zgură,
Iar vântul şi valul îndată tăcură.

Vântul s-a dus şi e paşnică marea,
O linişte-adâncă mi-a stins disperarea
Și-atunci am simțit dojana Lui blândă:
"Fără credinţă nicicând n-ai izbândă!"


Olivia Pocol (Bâlc) – Iunie 19,2018
Volumul: Mamei mele