Smerenia evanghelică este un simţ pe care îl are creştinul, referitor la totala sa insuficienţă, nevrednicie şi urâciune, însoţită de o stare corespunzătoare a inimii.

   Trebuie să facem o distincţie între smerenia legală şi smerenia evanghelică. Prima reprezintă experienţa oamenilor naturali, cât timp se găsesc în starea lor naturală şi nu au emoţii ale harului; cea de-a doua este specifică sfinţilor adevăraţi. Prima este dată de o influenţă obisnuita a Duhului lui Dumnezeu, care asistă principiile naturale şi în mod special conştiinţa naturală; cea de-a doua este produsă de influenţele specilae ale Duhului lui Dumnezeu care implantează şi exercită pricncipii supranaturale şi divine; prima se produce în mintea care e asistată să ajungă la un simţ mai puternic al lucrurilor religioase, în ceea ce priveste proprietăţile şi calităţile lor naturale, şi, în particular, referitor la excelenţele naturale ale lui Dumnezeu cum ai fi măreţia şi maiestatea Sa înfricoşătoare, care s-au arătat poporului Israel la darea Legii pe muntele Sinai; cea de-a doua este produsă de un simţ al frumusţii transcedente a lucrurilor divine în calităţile lor morale. În cazul celei dintâi, un simţ al măreţiei înfricoşătoare şi al ecelenţelor naturale ale lui Dumnezeu, dar şi al stricteţii Legii Sale, îi convinge pe oameni că sunt etrem de păcătoşi, de vinovaţi şi epuşi mâniei lui Dumnezeu, aşa cum îi va convinge pe oamenii răi şi pe demoni în Ziua Judecăţii; însă ei nu văd cât de odioşi sunt din cauza păcatului; ei nu văd natura stricată a păcatului; un simţ al acestui lucru este dat în smerenia evanghelică printr-o descoperire a frumuseţii sfinţeniei şi perfecţiunii morale a lui Dumnezeu. În cadrul umilinţei legale, oamenii sunt conştientizaţi că sunt mici şi un nimic în faţa unui Dumnezeu măreţ şi înfricoşător, şi că sunt pierduţi, cu totul incapabili să se ajute pe ei înşişi, aşa cum vor simţi oamenii răi în Ziua Judecăţii; însă ei nu au o stare corespunzătoare a inimii, constând într-o atitudine de a se umili şi de a-L înălţa numai pe Dumnezeu. Dispoziţia aceasta este creată doar în smerenia evanghelică, prin cucerirea inimii şi schimbarea înclinaţiilor ei printr-o descoperire a frumuseţii sfinte a lui Dumnezeu. În cazul smereniei legale, conştiinţa este convinsă, aşa cum vor fi convinse conştiinţele tuturor oamenilor în mod perfect în Ziua Judecăţii; dar fiindcă nu există înţelegere spirituală, voinţa nu este supusă şi înclinaţiile nu sunt schimbate: acest lucru se întâmpla doar în smerenia evanghelică. În smerenia legală, oamenii sunt aduşi la disperare, fiindcă nu se pot ajuta singuri; în cea evanghelică ei sunt făcuţi să se lepede de sine şi să renunţe la sine de bunăvoie; în primul rând ei sunt supuşi şi doborâţi cu forţa la pământ; în cea de-a doua, sunt făcuţi să se supună de bună voie şi să se prostearnă de bunăvoie şi cu plăcere la picioarele lui Dumnezeu.

   Smerenia legală nu are în ea niciun bine spiritual, nimic din natura virtuţii adevărate; în timp ce smerenia evanghelică constă foarte mult în frumuseţea desăvârşită a harului creştin. Smerenia legală este folositoare dacă te conduce la smerenia evanghelică; aşa cum cunoaşterea obişnuită a lucrurilor religioase este un instrument necesar care duce la cunoaştere spirituală. Oamenii pot să fie umiliţi legal, dar să nu aibă parte de smerenie: aşa cum cei răi vor fi absolut convinşi în Ziua Judecăţii că nu au nici o neprihănire, ci sunt cu totul păcătoşi, etrem de vinovaţi şi condamnaţi pe drept la pierzare veşnică; ei vor fi absolut conştienţi de toată neputinţa lor, fără însă ca mândria din inimile lor să fie măcar puţin mortificată; dar esenţa smereniei evanghelice constă într-o asemenea smerenie care e potrivită unei creaturi extrem de păcătoase, aflată sub domnia harului. Omul nu se mai apreciază pe sine, ştiind că este nimic în sine, cu totul vrednic de condamnare şi odios; şi e însoţită de o mortificare a predispoziţiei de a se înălţa pe sine şi d eo renunţare de bunăvoie la propria slavă.

   Acesta este cel mai măreţ şi mai esenţila lucru în religia adevărată. Toată Evanghelia, tot ce aparţine de noul legământ şi toate lucrările lui Dumnezeu referitoare la omul căzut sunt menite să producă acest efect în inima oamenilor. Cei care sunt lipsiţi de aceasta, nu au o religie adevărată orice ar declara şi oricât de puternice ar fi emoţiile lor religioase:

   'Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este făra prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui' (Habacuc 2.4).

   Adică, va trăi prin credinţa în neprihanirea şi în harul lui Dumnezeu, nu pe baza propriei lui bunătăţi şi desăvârşiri. Dumnezeu a declarat de nenumărate ori în Cuvântul Său că lucrul acesta El îl apreciază în viaţa sfinţilor şi ca nimic nu poate fi acceptat de El fără aceasta:

   'Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit' (Psalmul 34.18)

   'Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit; Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită' (Psalmul 51.17)

   'Domnul este înălţat; totuşi vede pe cei smeriţi, şi cunoaşte de departe pe cei îngâmfaţi' (Psalmul 138.6)

     ~& ,"& ~.