Timp de mai mulţi ani am păstrat obiceiul de a citi în preajma Săptămânii Mari toate Evangheliile fie în ordinea în care sunt redate în Biblie, fie într-o altă ordine. De fiecare dată când le citesc mă simt captivat de turnura neaşteptată a firului epic. Naraţiunea simplă, naturală, are puterea de a te face s-o trăieşti atât de intens încât aproape că auzi în fundal cadenţa înfudată si tânguitoare a tobelor. Nu se produce nici un miracol neaşteptat, nu are loc nici o salvare supranaturală. Asistăm la o tragedie care pune în umbră operele lui Sofocle sau Shakespeare.
Puterea lumii, cel mai sofisticat sistem religios al vremii de atunci, aliată cu cel mai puternic imperiu din perioada aceea, s-au ridicat împotriva unei figuri solitare, singurul om desăvârşit care a trăit vreodată. Desi este batjocorit de cei puternici şi părăsit de prieteni, Evangheliile subliniază limpede că tot El este Cel ce deţine controlul evenimentelor în totalitate. S-a îndreptat spre Ierusalim hotărât să înfrunte soarta care-I stătea înainte. Crucea a fost scopul Lui în permanenţă. Acum, când moartea se apropie, El Însuşi invită parcă loviturile sa vină asupra Lui.
Odată, am început lectura Evangheliilor imediat după citirea integrală a Vechiului Testament. În paginile cărţilor istorice, poetice, profetice, întâlnisem un Dumnezeu al forţei. Capete tăiate, imperii răsturnate, naţiuni rase de pe faţa pământului. În fiecare an poporul evreu sărbătorea marea minune a eliberării din Egipt, un eveniment marcat de minuni. Peste tot în Psalmi şi în profeţii am întâlnit ecouri ale Exodului, memento-uri vii în conştiinţa unei naţiuni hăituite că Dumnezeul care răspunsese cândva rugăciunilor lor putea sa o facă din nou.
Cu aceste relatări încă vii în minte, am ajuns la consemnarea ultimei săptămâni din viaţa lui Isus Hristos, aşa cum o redă Matei, scenă cu scenă. Evreii erau adunaţi din nou la Ierusalim pentru a-şi aminti Exodul şi pentru a celebra Paştele. Speranţa lor de veacuri s-a aprins din nou: A VENIT MESIA! ... Apoi, ca o săgeată menită să le curme speranţele, a urmat trădarea, procesul şi moartea Domnului Isus.
Cum am putea trăi noi, care cunoastem deja deznodământul, sentimentul îngrozitor pe care l-au trăit ucenicii Domnului că totul s-a sfârşit? Peste secole, relatarea privind ultima saptămână din viaţa Domnului Isus a devenit familiară iar eu nu pot sa înţeleg şi, cu atât mai putin să reconstitui impactul evenimentelor din aceste ultime şapte zile asupra celor care au participat direct la ele. Înţeleg doar ceea ce iese în evidenţă când recitesc istoria Patimilor.
INTRAREA TRIUMFĂTOARE
Toate cele patru Evanghelii menţionează acest eveniment care, la prima vedere, pare să fie singurul moment în care Isus nu manifestă aversiune faţă de aclamaţii. Mulţimea aşterne haine şi ramuri de finic pe drum pentru a-şi manifesta adoraţia.
'Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului! ' -
strigă ei; în pofida faptului că Îi repugnă orice manifestare fanatică, de data aceasta Domnul Isus îi lasă să strige. Iar fariseilor indignaţi le explică:
'Vă spun că dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga'.
Ceea ce se petrecea să fi fost reabilitarea în Ierusalim a profetului din Galileea?
'Nu vedeţi că toti merg după El? '
Aşa se plăngeau fariseii alarmaţi... În acel moment, în care mai multe sute de mii de pelerini erau adunaţi la Ierusalim, toţi credeau că sosise Împăratul ca să-şi ia tronul în stăpânire cu mână tare.
Îmi aduc aminte ca odată, în copilărie, întorcându-ne acasă de la serviciul de Duminica Floriilor, şedeam în maşină rupând absent frunze de palmier şi răsfoind publicaţia trimestrială a şcolii duminicale pentru a citi subiectul săptămânii viitoare. Nu avea nici o logică... astăzi mulţimile s-au aruncat la picioarele Lui iar peste o săptămână va fi arestat şi omorât? ...
Acum, când citesc Evangheliile, observ înţelesuri ascunse care explică aceasta schimbare bruscă. În Duminica Floriilor Domnul Isus era înconjurat de un grup de oameni din Betania, încă plini de bucurie din pricina învierii lui Lazăr. Fără îndoială că o altă mare parte din mulţime era formată din pelerinii din Galilea care Îl cunoşteau bine. Matei ne atrage atenţia că un alt grup important din mulţime erau orbii, şchiopii şi copiii. Dincolo de aceştia insă, pândea primejdia. Autorităţile religioase nu-L vedeau cu ochi buni pe Isus iar legiunile romane însărcinate să ţină sub control mulţimile prezente la sărbătoare erau, prin grija Sanhedrinului, la curent cu informaţiile despre persoana care ameninţa ordinea locală.
Isus Însuşi avea sentimente amestecate cu privire la parada ce avea sa înceapă. Luca relatează că, apropiindu-Se de oraş, Isus a început să plângă. Ştia cât de nestatornica era mulţimea. Glasurile care acum strigau 'OSANA! ', peste doar o saptămână aveau să strige 'RĂSTIGNEŞTE-L! '
Intrarea triumfătoare a Domnului în Ierusalim are în jurul ei o aură contradictorie. Citind cele patre Evanghelii, întreaga scenă mi se pare şocantă. Îmi imaginez un ofiţer roman galopând la faţa locului pentru a verifica ce se întâmplă. La Roma a participat la procesiuni oronate unde totul se desfăşura ca la carte. Generalul învingător defilaîn carul lui de aur, cu armăsari încordaţi sub strânsoarea hamurilor, cu spiţele roţilor scânteind în bătaia soarelui. În urma lui, ofiţeri cu armuri lustruite purtau steagurile capturate de la armatele înfrânte. Coloana se încheia cu sclavi şi prizonieri în lanţuri, o dovadă vie a ceea ce putea întâmpla oricui sfida Roma.
La intrarea triumfătoare a lui Isus, mulţim ea de adoratori e formată din cei dispreţuiţi de societate: şchiopi, orbi, copii, ţărani din Galileea şi Betania. Vrând sa vadă cine era acela care producea o astfel de reacţie mulţimii, ofiţerul descoperă un personaj umil, cu lacrimi pe obraji, călare nu pe un armăsar sau într-un car de luptă, ci pe un măgăruş înşeuat cu o haină de împrumut aruncată pe spinarea lui.
Da, Duminica Floriilor a fost un moment de triumf, dar nu acel gen de triumf care ar putea impresiona Roma şi nici acela care ar fi impresionat multă vreme mulţimile din Ierusalim.
CE FEL DE ÎMPĂRAT ERA ACESTA? ...