Fractură de Eden

Ai spus ceva, când coastele mi-am rupt,
Să ieși din ele, afară la lumină?
Atunci, când Dumnezeu ținea abrupt,
Pe palma Lui, întreagă noastă vină?

Sau poate ai râs, când ai văzut o stea,
Ce-a îndrăznit să cadă în oceane! ...
Când eu, priveam cum cerul se prostea,
Făcându-ne din frunze, papioane!

Zâmbeam în burgul florilor de crin
În palme adânci, făceam și fortăreață,
Purtai pe sâni miros de mandarin,
Iar eu pe umeri, prima dimineață!

Țipau la noi, sub tălpile de foc
Toți templierii lumilor din iarbă,
Căci de amorul nostru se sufoc',
Amorul... plăsmuit și el, în grabă! ...

Și am căzut ca doi pirați pe brânci
Luptându-ne cu-o sabie știrbită;
S-au scurs apoi și hăuri mari, adânci
În genul tău de feminin, iubită...

De-atunci iubito, suntem în proces
Cu moartea ce ne fluieră cam des.

Viorel Balcan Valentin 2017