... De-a lungul anilor vieții mele de creștin, nu o singură dată am auzit predici despre felul, cum creștinii trebuie să se învețe să se iubească pe sine însuși. Trebuie să-și ridice nota la auto-evaluare. Căci zic ei, că de aici se pornește iubirea față de oameni. Căci este scris: „iubește-ți aproapele, ca pe tine însuți.” (Matei 22:39)
Când am auzit astfel de predici, mi-am amintit, de un desen animat... în care eroul principal, era o femeie foarte rea, care se iubea foarte mult doar pe sine, pe nume Baba-Eaga:
„Vasilisa. Văd că te iubești?
Baba-Eaga. Puțin spus mă iubesc, eu nu mă lipsesc pe mine, care sunt iubita mea, de niciun bine. De aceea este atât de puternică. Voi, oamenii, vă iubiți unul pe celălalt, dar eu cea rea, doar pe mine însumi. Aveți mii de griji – prieteni, cei apropiați, dar eu mă iubesc doar pe mine, doar de mine, care îmi sunt dragă, mă îngrijorez. .”
Văd că, psihologia-pop ne-a făcut un rău foarte mare. Cred că învățătura, despre „mărirea notei, la auto-evaluare” - este un rău, care a pătruns în biserică.
Iată argumentele mele:
Porunca să iubești pe aproapele, nu conține porunca să te iubești pe tine însuți.
Domnul nu ne îndeamnă să ne iubim pe sine, dar ne spune că dragostea noastră față de aproapele, trebuie să fie atât de puternică, precum dragostea noastră față de sine. Prin aceasta se are în vedere, că pe noi ne iubim cel mai mult. „Pe noi, care ne suntem dragi, nu ne lipsim de niciun bine!” (Precum Baba-Eaga)
Hristos compară acea dragoste, pe care nu o avem suficient, dar spre care trebuie să tindem (dragostea față de aproapele), cu acea, pe care o avem din belșug. Căci poți să compari doar cu ceea ce există în realitate.
De exemplu, într-o frază asemănătoare, și într-o poruncă asemănătoare, la capitolul 5 din Epistola către Efeseni, Pavel scrie: „Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta se iubeşte pe sine însuşi. Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica.” (Efeseni 5:28,29) De asemenea, aici idealul este comparat cu o realitate, care există. Aici se are în vedere, că deja ne iubim trupul. Mai rămâne doar să ajungem la acest nivel, când este vorba să iubim soția.
De aceea, declarația, că a doua poruncă ne învață să ne iubim pe sine, nu este corectă, chiar și din punct de vedere sintactic, și de asemenea nu este logică.
Omul cu „o notă la auto-evaluare” mică, de fapt se iubește pe sine nu foarte puțin, ci foarte mult.
Omul, care întotdeauna se plânge de milă, din cauza că pe el nimeni nu-l iubește, sau tace mâhnit, supărat pe toată lumea, sau care plânge atunci când se privește în oglindă, întristat că nu este atractiv, ca atare el se iubește foarte mult.
Noi întotdeauna ne gândim la aceia, pe care îi iubim. Gândurile despre persoana iubită, alungă afară toate cugetările despre alte lucruri. Omul cu „o notă rea la auto-evaluare,” doar se gândește, numai la sine. Chiar și atunci, când invidiază pe cei din jur, el latent se jelește pe sine, și crede, că Dumnezeu, soarta, și oamenii din jur, trebuie să se poarte mai drept cu el. Dar cu toate acestea, el nu se gândește la Dumnezeu, la soartă, la oamenii dragi. El se gândește doar la sine! El n-are cu ce să-și iubească aproapele, deoarece inima lui este ocupată.
Dar smerenia adevărată întotdeauna este în stare să provoace un interes față de aproapele. Cu privire la aceasta, a zis foarte bine K. C. Lewis:
„Să nu crezi, că adevărata smerenie – finețe, cucernicie, împreună cu un accent intenționat pe faptul că ești nesemnificativ. Când întâlnești vreun om, cu adevărat smerit, mai degrabă vei crede, că este un tânăr vesel, deștept, care cu sinceritate s-a interesat de ceea ce i-ai zis. Iar dacă nu-ți va plăcea, atunci probabil, din cauza, că ai simțit vreo injecție de invidie față de omul, care este în stare să privească viața ca pe ceva ușor, și încă cu bucurie. El nu se gândește la smerenia sa; de fapt nu se gândește la sine.” (K. C. Lewis Pur și simplu creștinism)
Chiar și omul, care cu sinceritate se urăște, iar pe această temelie nu iubește pe ceilalți – totuși se iubește pe sine.
„De la început „eul său” îl prețuiește. Dar când se convinge cu privire la faptul, că personalitatea sa este pe deplin foarte spurcată, mândria lui este atacată, și își varsă răutatea, mai întâi pe el însuși, iar apoi pe cei din jur. El se iubește foarte mult, dar deja altfel, aduce un argument simplu pe deasupra: Deci, dacă nu mă jelesc pe mine, de ce să jelesc pe ceilalți? Iubirea de sine în Noul Testament, este direct numită păcat.” (K. C. Lewis. Despre dragostea de sine)
Pe oamenii cu „o notă rea la auto-evaluare” trebuie să-i învățăm nu să se iubească pe sine. Ci trebuie, întotdeauna să le aducem aminte, că mai trebuie să iubească și pe altcineva, în afară de sine. Anume acest îndemn, din Evanghelie, trebuie să-l audă!
Dragostea de sine în Biblie este numită direct păcat.
Chiar și în Vechiul Testament, egoismul este socotit păcat: „Căci cel rău se făleşte cu pofta lui,
iar răpitorul batjocoreşte şi nesocoteşte pe Domnul.” (Psalmii 10:3) Dar Hristos spune, că ucenicii Săi, „trebuie să-și urasă sufletul în lumea aceasta” (Ioan 12:25) și „însuși viața sa” (Luca 14:26). Una din dovezile „vremurilor de pe urmă,” Pavel numește iubirea de sine, egoismul, care sunt păcate: „Căci în vremurile de pe urmă, oamenii vor fi iubitori de sine... ” (2 Timotei 3:2)
Noul Testament ne îndeamnă să iubim cu o dragoste jertfitoare, care este posibilă, doar atunci când ne lepădăm pe deplin de sine.
Scriptura ne îndeamnă la o astfel de dragoste, care nu doar distruge egoismul, dar care, chiar merge împotriva instinctului de a rămâne în viață: "Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.” (Ioan 15:13) Pentru ca să-ți dai viața pentru prieten, trebuie să nu te iubești pe sine, ci pe prieten. Un exemplu de o astfel de prietenie, a devenit Însuși Domnul, Care Și-a dat viața pentru noi.
Despre mucenicii, care L-au iubit pe Domnul mai mult decât viața lor, este scris: „nu și-au iubit sufletele nici chiar până la moarte.” (Apocalipsa 12:11)
Domnul cere de la noi, să ne lepădăm pe deplin de noi înșine, iar la mai puțin nu este deacord: „Tuturor le-a zis, dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze. Căci cine va dori să-și păstreze viața o va pierde; dar cine își va pierde viața pentru Mine, o va câștiga.” (Luca 9:23,24)
Chemarea din Evanghelie nu ne învață: „Iubește-te pe tine!” dar ne învață „Să ne lepădăm de sine!”
Și în sfârșit, valoarea personalității noastre nu ne-o dă auto-evaluarea noastră, ci nota pe care ne-o dă Dumnezeu.
Nu trebuie să ne iubim pe sine, deoarece ne iubește Dumnezeu! Din punctul Lui de vedere, S-a meritat să moară pentru noi! Aceasta nu înseamnă că suntem așa de buni, sau că merităm dragostea Lui, dar aceasta înseamnă că El ne iubește! El a iubit atât de mult lumea, că L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca să moară în locul nostru (Ioan 3:16). Deci, de ce mai avem nevoie? Oare nu se va dizolva fără urmă, în oceanul dragostei Lui, această băltoacă murdară, dragostea de sine? Oare se merită să ne păzim dragostea de sine, s-o creștem, să-i purtăm de grijă, dacă avem dragostea Creatorului acestui univers, și a Celui Care este suveran peste toate?
Deci, scaldă-te în dragostea Lui Dumnezeu, și uită pentru totdeauna, că băltoacele urât mirositoare ale dragostei de sine sunt mai bune!
Domnul să te binecuvânteze!
Traducere: Repalov Veaceslav