Emoţiile harului înmoaie inima şi sunt însoţite şi urmate de un duh de blândeţe creştină

   Emoţiile false tind să împietrească inima până la urmă, indiferent cât de înmuiate au părut la început în inimile oamenilor care le experimentau. Din cauza înşelătoriei care le însoţeşte, ele tind la final să năucească mintea şi să o închidă în faţa acelor emoţii în care constă tandreţea inimii: iar efectul lor final este că persoanele în cauză devin tot mai puţin afectate de păcatele lor prezente şi trecute, şi tot mai puţin conştiente de păcatele viitoare, mai puţin mişcate de avertizările şi îndemnurile din Cuvântul lui Dumnezeu sau de disciplinările lui Dumnezeu în providenţa Sa, mai indiferente faţă de starea inimii lor şi de modalitatea şi tendinţa comportamentului lor, mai zăbavnice în ce priveşte discernerea păcatului, mai puţin temătoare faţă de orice aparenţe ale răului, decât au fost în vremea când se aflau sub trezirile lucrate de Lege şi de frica de iad. Acum, după ce au experimentat atâtea impresii şi emoţii, având o părere mai înaltă cu privire la ei înşişi şi crezându-se într-o stare sigură, pot deveni mult mai uşuratici decât înainte, neglijându-şi îndatoririle, care li se par deranjante şi supărătoare; de asemenea, sunt mult mai zăbavnici şi mai delăsători atunci când este vorba despre împlinirea poruncilor dificile. Nu mai sunt deloc alarmaţi de evidentele lor defecte şi fărădelegi; au curaj să fie mult mai îngăduitori cu ei înşisi când este vorba de munca grea şi dureroasă a unei umblări integre, cedează mai uşor ispitelor şi atacurilor poftelor lor; nu mai sunt atât de atenţi cu privire la comportamentul lor atunci când vin în prezenţa lui Dumnezeu, la închinarea publică sau personală. În timpul convingerii legale de dinainte s-au străduit mult în lucrurile referitoare la religie şi s-au lepădat de multe lucruri; dar acum se cred scăpaţi de pericolul iadului şi au tendinţa să lepede povara crucii, scăpând de îndatoririle dificile şi îngăduindu-şi mai multe plăceri şi pofte.

   Asemena persoane, în loc să-L îmbrăţişeze pe Hristos ca pe Mântuitorul lor din păcat, se încred în El ca Mântuitorul păcatelor lor! În loc să fugă la El ca la refugiul lor din  faţa duşmanilor lor spirituali, ei se folosesc de El ca să-şi apere duşmanii spirituali de Dumnezeu şi să-i întărească împotriva Lui. Ei Îl fac pe Hristos slujitor al păcatului, mare ofiţer şi vicerege al diavolului, ca să-I întărească interesele şi să-L  înalţe mai presus de orice împotriva lui Iehova; astfel încât ei pot păcătui împotriva Lui cu curaj şi fără frică, fiind asiguraţi împotriva celor mai solemne averitzări şi a celor mai îngrozitoare ameninţări ale Lui. Ei se încred în Hristos ca să-i lase să se bucure în linişte de păcatele lor, fiind scutul care îi va apăra de mânia lui Dumnezeu; în timp ce se apropie de El, chiar de pieptul Său, locul unde stau copiii Lui, ca să lupte împotriva Lui cu armele lor mortale ascunse sub hainele lor. ('Aceştia sunt ipocriţii care cred, dar care greşesc în ce priveşte modul în care trebuie să se folosească de Evanghelie şi de Domnul Isus Hristos. Despre aceştia citim în Iuda 3 că sunt oamenii care schimbă harul în desfrânare. Aici se vede răutatea lor nespusă din inima omului, căci nu doar Legea, ci şi Evanghelia slăvită a Domnului Isus lucrează în ei tot felul de fărădelegi. Şi este un lucru atât de obişnuit ca oamenii, la prima lucrare a convertirii să strige după Har şi după Hristos pentru ca apoi să ajungă imorali, să trăiască să zacă într-o continuă călcare a Legii luând ca scuză a căilor sale Evanghelia'. Shepard, Pilda celor zece fecioare, pag. 203)

   Cu toate acestea unii declară că Îl iubesc foarte mult pe Dumnezeu şi că sunt siguri de favorurile Lui, că se bucură gustând din dulceaţa iubirii Lui.

   Aşa au crezut în Hristos cei despre care vorbeşte apostolul Iuda în epistola lui care s-au strecurat printre sfinţi, dar care erau de fapt, oameni lipsiţi de evlavie, care schimbau harul lui Dumnezeu în desfrânare. Aceştia se încredeau în presupusa lor neprihănire şi, fiindcă Dumnezeu a promis că cel neprihănit va trăi negreşit sau că va trăi negreşit sau că va fi mântuit cu siguranţă, ei au curajul să comită fărădelegi; pe aceştia îi ameninţă Dumnezeu în Ezechiel 33.13 

   'Când zic celui neprihănit că va trăi negreşit, dacă se încrede în neprihănirea lui şi săvârşeşte nelegiuirea, atunci toată neprihănirea lui se va uita şi el va muri din pricina nelegiuirii pe care a săvârşit-o'.

   Emoţiile harului au o tendinţă exact contrară; ele prefac inima de piatră tot mai mult într-o inimă de carne. Iubirea şi nădejdea sfântă sunt mult mai eficace decât teama înrobitoare de iad în înmuierea inimii şi umplerea ei cu o teamă faţă de păcat şi faţă de orice ar putea nemulţumi şi ofensa pe Dumnezeu, angajând-o într-o stare de veghere, de grijă şi de stricteţe. Emoţiile harului aşa cum s-a observat mai înainte izvorăsc dintr-o inimă pocăită sau aşa cum sugerează acest cuvânt dintr-o inimă zdrobită, rănita, şi frântă de o întristare evlavioasă; acestea înmoaie inima, după cum carnea zdrobită este mult mai sensibilă şi mai uşor de rănit. Întristarea evlavioasă are o tendinţă mult mai mare de a face inima sensibilă decât simpla întristare legală care lucrează prin principii egoiste.