Inimă, de ce nu spui
Orișicând și orișicui
Cum ai lepădat țărâna
Și te-ai prins de cer cu mâna?
E târziu și timpul trece!
Oare ți-a secat fântâna
Sau ești searbădă și rece?

Inimă, de ce nu chemi
La credință, ori te temi?
Când vezi inimi solitare,
Zi-le vestea de-ndurare.
Cerbicia când se frânge
La o dragoste-așa mare,
Gura cheamă, ochiul plânge.

Inimă, de ce nu știi
Să faci loc pentru copiii?
S-aștepți mulți și câți primești
Cu credință să-i iubești.
Timpul trece, viața scade
Iar acei pe care-i crești
Îți vor fi alese roade.

Inimă, de ce n-auzi,
Ori te aperi, ori te scuzi?
Strigătele de-ajutor,
Ori de foame, ori de dor
Se vor termina în șoapte;
Și-atunci tu, biet muritor,
Ai rămas fără de fapte.

Inimă, de ce nu-ncepi
Să lucrezi? Chiar nu pricepi
Că-i vedea harul curgând
De la tine înspre rai
Și-i vedea șchiopii mergând,
Orbii-n soare lăcrimând?
Inimă, de ce mai stai?