Seceta sufletului


Întoarce-mă la inima închinării,
Cum o făceam cumva nu de-demult,
Întoarce-mă Părinte al îndurării,
Seceta sufletului să o-nfrunt,

Căci sufletul îmi e uscat,
Azi nu mai curge Apă Vie,
Îs atât de trit, și-atât de gol,
Mă mir pământul cum de mă mai ține.

M-am lăsat pradă celui rău,
Nimic parcă nu-mi convine,
Trăiesc monotonia zi de zi
Și apoi, Îți cer, iar socoteală Ție.

Când, unde m-am lăsat pierdut,
Când ușa n-am închis-o bine,
Când închinare n-am făcut,
Când Doamne m-am îndepărtat de Tine.

Am uitat să fac plecăciune,
Să vin mereu cu închinăciune,
Pe stradă, în casă, în orice loc,
Să mă-nchin Ție, bun Stăpâne.

Să fac închinăciune în orice zi,
Să aduc lumii un zâmbet de se poate,
Cum m-am pierdut în mărunțișuri,
Și parcă am uitat de toate.

O viață searbădă în zadar,
Iar seceta sufletului tânjește,
Să poată să fie udată iar,
De Apa Vie, ce din Tin' țâșnește.

Ajută- mă Isuse, să fac închinăciune,
Oricui și-oriunde să pot spune,
Că seceta sufletului mi-ai luat
Și Apă Vie, doar Tu mi-ai dat.

Ajută- mă Isuse să pot da,
Din Apa Vie, ce vine din mână Ta,
Acelor ce cu credința au primit,
Pe Tine ca Mântuitor te-au cunoscut