Dintre câte sunt pe lume ce mi-au acroșat cărarea
Cel mai mult îmi place mie, și acum și-n veac, iertarea.
E-o mărturisire vie, sinceră și-adevărată
De când sunt în astă lume și-n cer Dumnezeu mi-i Tată.

Dumnezeu pune condiții în orice conflict al meu:
„Tu să ierți întotdeauna după cum te iert și Eu!”
Când eu mai amân porunca și nu-s gata a ierta,
Simt încet cum se topește dintr-odată pacea mea.

Și atunci mă-ntreb ca David: „Doamne, unde am greșit?
Vrei să iert tot eu, Isuse, când Tu știi c-am fost mințit?”
Domnul nu îmi dă răspunsul la comanda mea de-acum.
Simt că-n mine Duhul plânge pe al vieții mele drum.

Până nu acord iertare cum și eu am fost iertat,
Până nu vin eu cu pacea, c-un surâs adevărat,
Domnul nu-mi deschide poarta noii noastre părtășii,
Ca să stau cu El la masă și cu toți ai Săi copii.

Asta e iertarea sfântă cea plătită de Isus
Când răbda în chin, pe cruce, vina noastră de nespus.
Iar noi prin credința sfântă, în Isus, Mielul divin,
Să iertăm pe orișicare ne-a greșit cât de puțin.

Totuși după vechea fire, după socoteala mea,
Într-o viață zbuciumată și iertarea este grea.
Când însă privim la Domnul ce-a dat totul pentru noi
Ne pătrunde o lumină și vedem că suntem goi.

Iertarea e ca o haină și-o putere ce-o-mbrăcăm
Ca să-nvingem răul lumii în care ne-mpiedicăm.
În război se cere luptă să nu-l cruți pe-al tău dușman.
Iar acesta nu e carnea, ci este însuși Satan.

Non-iertarea este-o armă din împărăția lui,
Ce ne pune în pericol părtășia Domnului.
Ce alege-vom să facem: să iertăm ca Dumnezeu
Sau să ne-ndoim de asta, cochetând cu vechiul eu?