Am tot urcat
în eul meu, am tot urcat
în sus,
Dar am clacat
Şi-n faţa mea şi-n faţa lui Isus.

Multe-am pierdut...
În încercarea de a fi un Prometeu,
Ştiu bine.
Dar am căzut... în mine,
Spre a urca apoi spre Dumnezeu.

Cu cît mă văd mai ne-nsemnat, mai mic,
Cu-atât plăcerile şi lumea-mi sunt străine
Şi-am înţeles că n-am nimic..nimic,
Nimica nu-s în lume fără Tine.

Am acceptat miracolul, produs
ca o explozie, instantaneu,
Prin Dumnezeul - Fiu al omului- Isus,
Sunt ferm convins că voi ajunge fiu de Dumnezeu.

Căci rătăceam numai pierdut prin mărăcini,
Mă înţepau şi mă dureau uscaţi,
Ştiu şi pe tine Doamne te înţeapă oameni-spini,
Aşa ca altădată spinii-adevăraţi.

Nu mai puteam să stau nepăsător,
Ai apărut în viaţa mea stigmatizată,
Mi-au crescut aripi sfinte pentru zbor,
Căci voi zbura, da, voi zbura odată.