1). Apostolul Petru. În relatările[1]  şi vorbirile lui Petru din Faptele Apostolilor şi 1 Petru, se găseşte un sens al împlinirilor profetice (Faptele Apostolilor 2:16-17,3:18,1 Petru 1:10 … 20), se insistă asupra Crucii care era în planul lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 2:23,1 Petru 1:20). El face legătura cu Învierea lui Isus  şi Înălţarea la Cer  (Faptele Apostolilor 2:32… 1Petru 1:20-21), cheamă oamenii la pocăinţă  şi botez prin credinţă în Isus Cristos Mesia  (Faptele Apostolilor 2:3-40,1Petru 3:18-20…), insistă pe faptul că Cristos va judeca lumea  (Faptele Apostolilor 10:42,1Petru 4:5) în plus  îşi exprimă bucuria misiunii printre neamuri (Faptele Apostolilor 10:9…11:17,15:7… 1 Petru 1:1,4-12-13,2:3-10), iar ca şi  evreu cu vederile lui Petru putea să se refere la credincioşii dintre Neamuri prin cuvintele 1 Petru 1:1  Petru, apostol al lui Isus Hristos, către aleşii care trăiesc ca străini, împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia, .” Pentru apostolul Petru Numele lui Cristos înseamnă foarte mult, el foloseşte prorocia cu privire la „Piatra din capul unghiului” (Faptele Apostolilor 4:11… 1 Petru 2:7), şi foloseşte cuvântul  xylon, tradus corect „lemn", pentru Cruce (Faptele Apostolilor 5:30,10:39,1 Petru 2:24). Cuvintele lui Isus sunt ţesute în cadrul contextului în care Petru a predicat Evanghelia (1 Petru 1:16 = Matei 5:48,1 Petru 1:17 = Matei 22:16,1 Petru 1:18 = Marcu 10:45.1 Petru 1:22 = Ioan 15:12 1 Petru 2:19 = Luca 6:32  1 Petru 3:9 = Matei 5:39,1 Petru 3:14 = Matei 5:10,1 Petru 4:11 = Matei 5:16 1 Petru 4:13 = Matei 5:10…. 1 Petru 4:18 = Matei 24:22,1 Petru 5:3 = Matei 20:25…1 Petru 5:7 = Matei 6:25 ), iar din alte pasaje reiese în mod clar că Petru este autorul cărţi. Aceste legături se găsesc şi în Marcu şi alte cărţi care au ca şi  temă suferinţa şi a slava lui Cristos. Atât Iacov cât şi Petru fac chemare la abandonarea păcatelor şi a vieţii păgâne trăită înainte. (1 Petru 2:1,11). „Există o chemare la umilinţă şi smerenie creştină în mod specific unor clase sociale (1Petru 2:12,3:9 - acestea sunt paranteze)”. De asemenea creştinii sunt chemaţi la veghere şi rugăciune (1Petru 4:7). Există o chemare pentru a ne împotrivi Diavolului (1 Petru 5:8….), dar şi o nemărginită promisiune Matei 16:18  Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. Petru recunoaşte în Isus pe Mesia  Luca 9:20  „Dar voi” i-a întrebat El „cine ziceţi că Sunt?” „Hristosul lui Dumnezeu!” I-a răspuns Petru” deşi mai târziu în timpul Crucificării se leapădă pe moment de Cristos, dar după Înviere este reabilitat. Ioan 21:17  A treia oară i-a zis Isus: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?” Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară: „Mă iubeşti?” Şi I-a răspuns: „Doamne, Tu toate le ştii; ştii că Te iubesc.” Isus i-a zis: „Paşte oile Mele! . La Rusalii cuvântarea lui Petru are un impact major şi s-au pocăit aproape 3000 de suflete Fapte 2:37  „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă, şi i-au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Fraţilor, ce să facem? ”  Petru a primit puterea să facă minuni şi când s-a dus la Templu şi a făcu o vindecare. Fapte 3:6  Atunci Petru i-a zis: „Argint şi aur, n-am; dar ce am, îţi dau: În Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!” La fel a înviat-o pe Tabita  „Fapte 9:40  Petru a scos pe toată lumea afară, a îngenuncheat, şi s-a rugat; apoi, s-a întors spre trup şi a zis: „Tabita, scoală-te!” Ea a deschis ochii, şi, când a văzut pe Petru, a stat în capul oaselor”. Harul lui Dumnezeu s-a revărsat şi peste neamuri Fapte 10:45  Toţi credincioşii tăiaţi împrejur, care veniseră cu Petru, au rămas uimiţi când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a vărsat şi peste Neamuri. Petru este scos în mod miraculos din închisoare Fapte 12:7  Şi iată, un înger al Domnului a stat lângă el pe neaşteptate, şi o lumină a strălucit în temniţă. Îngerul a deşteptat pe Petru, lovindu-l în coastă, şi i-a zis: „Scoală-te, iute!” Lanţurile i-au căzut jos de pe mâni. Petru merge la „casa”, în care biserica care se ruga pentru el.

2). Casa lui  Dumnezeu în Sriptură. (1 Petru 2:5)  Şi voi, ca nişte pietre vii, Sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie Sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Mergem puţin în cartea lui Osea. Semănaţi potrivit cu neprihănirea, şi veţi secera potrivit cu îndurarea. Desţeleniţi-vă un ogor nou! Este vremea să căutaţi pe Domnul, ca să vină şi să vă plouă mântuire. (Osea 10:12). Atunci când vorbim de Casa lui Dumnezeu în Scriptură prima dată a fost construit Cortul[2] fiindcă Dumnezeu voia să locuiască în mijlocul poporului Său. Descriem în mod succint Cortul şi utilitatea lui. În cartea Exod  (40-43), Dumnezeu porunceşte lui Moise să facă un Cort, numit şi Cortul întâlnirii. (Exodul 26:30). 1 Cortul este conceput de Dumnezeu, (Exod 25:8,30, 35) bazat pe modelul ce se află în cer ( Evrei 8.5. 9:24), 2 La construirea Cortului este adunat materialul necesar (Exod 35:4-29,36:3-7), sunt aleşi coordonatorii Exodul 36:1  „Beţaleel, Oholiab şi toţi bărbaţii iscusiţi în care pusese Domnul înţelepciune şi pricepere ca să ştie să facă lucrările rânduite pentru slujba Sfântului locaş, au făcut totul după cum poruncise Domnul”, lucrarea este realizată, Moise este acela care verifică, şi în final Cortul este instalat ( Exod 40:1-33. Exodul 40:1  Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: 2 „În ziua întâi a lunii întâi să întinzi locaşul cortului întâlnirii. 3  Să pui în el chivotul mărturiei şi înaintea chivotului să atîrni perdeaua dinăuntru…. Exodul 40:34  „Atunci norul a acoperit Cortul Întâlnirii, şi slava Domnului a umplut cortul. 35  Moise nu putea să intre în Cortul Întâlnirii pentru că norul stătea deasupra lui şi slava Domnului umplea cortul”. Călătoriile lui Israel în pustie, aşezarea taberei sau continuarea drumului se făcea în funcţie de Norul de Slavă ce stătea deasupra Cortului. 3. Ca şi structură Cortul avea o curte împrejmuită cu un gard în care se aflau  altarele pentru arderile de tot, ligheanul de aramă. În Cort ca şi obiecte erau masa pentru pâini, sfeşnicul de aur şi altarul pentru tămâie, Cortul era împărţit de o perdea în Locul Sfânt şi Sfânta Sfintelor în care se afla Chivotul Mărturiei şi scaunul îndurării, care era capacul Chivotului cu doi Heruvimi. În Chivot se aflau un vas cu mană, toiagul lui  Aron şi tablele cu cele 10 porunci. (Evrei 9:4)  „El avea un altar din aur pentru tămâie, şi chivotul legământului, ferecat peste tot cu aur. În chivot era un vas din aur cu mană, toiagul lui Aaron, care înfrunzise, şi tablele legământului”. Istoria Cortului. Domnul îi vorbea lui Moise în Cort. (Leviticul 1:1)  Domnul a chemat pe Moise; i-a vorbit din Cortul Întâlnirii şi a zis…. Aron şi fiii lui au fost sfinţiţi acolo, la sfinţirea Cortului Slava lui Dumnezeu era acolo (Exod 40.34-38), Cortul era folosit de poporul evreu şi era aşezat în centrul taberei (Numeri 2:2)  „Copiii lui Israel au să tăbărască fiecare lângă steagul lui, sub semnele casei părinţilor lui; să tăbărască în faţa şi împrejurul cortului întâlnirii. În Cort Iosua este adus înaintea Domnului, iar în peregnirarea prin pustie Cortul a fost aşezat la Şilo (Iosua 18:1, Judecători 18:31  „Au aşezat pentru ei chipul cioplit pe care-l făcuse Mica, în tot timpul cât a fost casa lui Dumnezeu la Silo”.) Cortul a fost pus  în Nob de către Saul, la Gabaon de către David, mai târziu este adus la Ierusalim (2 Cronici 1:4) „ Dar chivotul lui Dumnezeu fusese mutat de David din Chiriat-Iearim la locul pe care i-l pregătise, căci îi întinsese un cort la Ierusalim”. Solomon a înlocuit Cortul cu Templu. Simbolurile Cortului sunt: În primul rând Cortul simbolizează prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor (Exodul 25:8)  „Să-Mi facă un locaş Sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor”, iar felul în care este alcătuit Tabernacolul îl simbolizează pe Cristos. El este Cortul în care locuiesc toţi oamenii (Ioan 1:14)  Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. Moartea lui este una de Ispăşire  pentru toţi oamenii. (1 Ioan 4:10)  Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Trupul lui reprezintă pâinea sfântă (Ioan 6:27-59), iar Sângele Lui ne curăţeşte de orice păcat (1Ioan 1:7)  „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat”. De asemenea Trupul lui Cristos este perdeaua ce desparte  locul Sfânt de Sânta sfintelor şi avem intrare liberă la Tatăl. (Evrei 10:20)  „pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său”, El face sus în cer ca Mare Preot o lucrare de mijlocire între noi şi Dumnezeu în Sanctuarul ceresc. Legea[3] pe care Dumnezeu a dat-o poporului Israel ne arată sfinţenia lui Dumnezeu şi faptul poporul trebuie să se separe de păcat ca Domnul să poată locui în mijlocul lor. „Cu toate că Israel a ieşit numai de câteva luni din robie, Dumnezeu le cere acum să contribuie la construirea Tabernacolului. Interesant este că ei au dat atât de mult Domnului (pentru facerea Cortului) încât a fost nevoie să se intervină pentru a-i opri”. Aceste lucruri erau scumpe  erau ale Domnului dar accentul cade pe ”au dat”. Iniţiativa este a lui Dumnezeu dar şi poporul trebuie să participe, pentru ca El să locuiască în mijlocul lor. Şi noi în închinare când aşteptăm prezenţa lui Dumnezeu trebuie să sacrificăm ceva, nu cu privire la mântuire pe care a făcut-o Cristos în mod complet şi universal, ci alte lucruri, ca obiceiuri, tradiţii, prieteni  dar în primul rând este necesar să avem o viaţă sfântă. Poate avem o părere prea bună despre noi cu privire la colegi de muncă sau fraţi în biserică dar Cuvântul lui Dumnezeu ne spune. Proverbe 24:28  Nu vorbi în chip uşuratic împotriva aproapelui tău; ori ai vrea să înşeli cu buzele tale? ” Uneori trebuie să luptăm cu firea noastră, eu-l nostru, să renunţăm la comoditatea noastră, o parte din somnul de dimineaţă pentru rugăciune, o viaţă disciplinată şi să fim gata pentru sacrificii dacă este cazul aşa cum a spus apostolul Pavel. (Filipeni 3:8)  Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos? . Dumnezeu se apropie de noi, dar noi  oamenii nu avem posibilitatea de a ne apropia de El decât prin Jertfe în vechime, iar azi prin Jertfa lui Cristos fiind singura cale. În Chivot avem trei elemente care ne vorbesc în mod simbolic, toiagul lui Aron ne vorbeşte despre Învierea lui Isus, mana reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul Isus este pâinea vieţii, iar Tablele cu cele 10 porunci ne arată că Isus prin Întrupare a împlinit şi s-a situat deasupra celor spuse de Dumnezeu prin Moise şi ne spun despre Regalitatea lui Isus. Matei 5:33  Aţi mai auzit iarăşi că s-a zis celor din vechime: „Să nu juri strîmb; ci să împlineşti faţă de Domnul jurămintele tale.” 34  Dar Eu vă spun: Să nu juraţi nicidecum; nici pe cer, pentru că este scaunul de domnie al lui Dumnezeu; 35  nici pe pământ, pentru că este aşternutul picioarelor Lui; nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea marelui Împărat. Isus Cristos comprimă cele 10 porunci în două porunci Matei 22:36  „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” 37  Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.” …. 39  Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” 40  În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii.” „Planul lui Dumnezeu prevede şi judecata pentru toţi acei care au respins soluţia oferită de El pentru izbăvirea noastră.”. Isus Cristos este Logos-ul, Cuvântul lui Dumnezeu oferit oamenilor. (Evrei 1:3)  El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte. Isus Cristos stă la dreapta Tatălui în calitate de Mare Preot, mijloceşte şi face o slujbă pentru noi şi este un exemplu   prin Înviere fiind pârga celor adormiţi. Noi ştim că plata păcatului este moartea dar prin Ispăşirea făcută de Cristos dobândim iertare şi împăcare cu Dumnezeu. În Vechiul Testament „În Marea zi a Ispăşirii erau aduse două capre (ţapi) ca ispăşire pentru tot poporul. Înainte de a aduce jertfa pentru popor, preotul trebuia să aducă în primul rând o jertfă de ispăşire pentru el. Cu alte cuvinte nici el nu era scutit de această jertfă”. O problemă este să fim conştienţi de păcatul noastre şi iertarea nu o primim prin meritele noastre ci prin Harul şi dragostea lui Dumnezeu. El nu trece cu vederea nimic din planul de mântuire alcătuit pentru om, şi a adus pe scena istoriei pe Unsul Mesia Cristosul, care este oferta divină pentru mântuirea oamenilor. Nimeni nu poate intra în prezenţa lui Dumnezeu dacă nu a trecut pe la Cruce, acesta nu este o simplă informaţie ci o problemă de viaţă şi moarte veşnică. Astfel „Cortul  Întâlnirii şi prescripţiile pe care Dumnezeu le face cu privire la  construcţia lui ne oferă nou o imagine a planului pe care Dumnezeu îl are pentru izbăvirea noastră”. În prezenţa lui Dumnezeu nu se poate intra oricum fiindcă este Sfânt, natura noastră este păcătoasă şi ne putem apropia doar prin Domnul Isus Cristos. Dacă  revenim puţin la versetul citat la început „Şi voi, ca nişte pietre vii, -  sunteţi zidiţi (scop) -  ca să fiţi o casă duhovnicească, - o preoţie sfântă -  şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu -  prin Isus Hristos. (1 Petru 2:5), Casa lui Dumnezeu este o tematică a Scripturii, în Vechiul Testament, David afirmă (2 Samuel 7:2)  „a zis proorocului Natan: „Iată! Eu locuiesc într-o casă de cedru, şi chivotul lui Dumnezeu locuieşte într-un... cort.”? Dar Dumnezeu nu îi permite acest lucru pentru că a vărsat sânge (este vorba de războaie) şi această sarcină este dată lui Solomon. (2 Samuel 7:13)  „El va zidi Numelui Meu o casă, şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui”. Dumnezeu îi permite lui David să adune materiale să aranjeze cântăreţii şi alte lucruri. Dacă venim în creştinismul actual, avem creştini începători, copii în credinţă care vor să facă lucrarea Domnului şi fac multe greşeli sau creştini nechemaţi, mânaţi de alte sentimente ca propria afirmare sa umblă după o slavă proprie deşartă şi fac mai mult rău decât bine. De  asemenea lucrarea se face cu mâinile curate trecând pe la Cruce unde Sângele lui Cristos ne iartă de orice păcat. „Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului. (2 Timotei 2:15) Templul[4]. Asemănarea dintre Cort şi Templu este evidentă. Primul Templu. Iniţiativa construirii Templului a avut-o împăratul David (2 Samuel 7:1-2), dar Dumnezeu nu ia permis acest lucru „Dar Dumnezeu mi-a zis: «Nu tu vei construi o casă numelui Meu; pentru că eşti omul războaielor şi ai vărsat sânge. » (1 Cronici 28:3,2 Samuel 7:13-14). Templul a fost proiectat de David după indicaţiile date de Dumnezeu (1 Cronici 28:11-19), poporul a adus daruri, toate cele de trebuinţă (1Cronici 29:1-9) iar Templul a fost construit de Solomon. Ca şi structură a Templului conţine Locul Sfânt (2 Cronici 3:8-14 despărţi de o perdea de Sfânta sfintelor  (Matei 27:51), loc în care se afla Chivotul[5] lui Dumnezeu umbrit de doi heruvimi. (1Regi 6:23-28) Templu era înconjurat de curţi exterioare şi avea tot feluri de încăperi anexe pentru preoţi. În Locul Sfânt se afla altarul de aur al tămâierii, 5 sfeşnice de aur, 5 mese pentru punerea pâinii, (1 Regi 7:48,2 Cronici 4:8), exista Privdorul lui Solomon, iar în faţa Templului era altarul de aramă pentru arderile de tot  (2 Cronici 4:1)  pus pe 12 boi de aramă în care se afla apa în care se spălau preoţii. Mai existau 10 lighene 5 pe latura de Sud şi 5 pe latura de Nord cu apă pentru jertfe (1 Regi 7:38-39). Templul era împrejmuit de două curţi, una interioară, alta exterioară (1Regi 6:36,7:12). Cei care au construit Templu au fost 30 000 de evrei şi 150 000 de cananiţi  (1 Regi 5:13-16,2 Cr. 2:17-18), iar durata construcţiei a fost de  7 ani (I Regi 6:38). Templul lui Solomon a rămas ne-dărâmat  400 de ani (970-589 î. Cr.), cel al lui Zorobabel 500 de ani  (520-20 î. Cr.), iar cel al lui Irod a durat  90 de ani (20 î. Cr-70) era creştină. Istoria Templui[6],   amintim câteva evenimente începe prin ducerea Chivotului în Sfânta Sfintelor (2 Cronici 35:3), Templul este umplut cu Slava lui Dumnezeu, (2 Cronici 5:13-14,2 Cronici 7:1-3), Templul este sfinţit de Solomon (2 Cronici 6:1-13,2 Cronici 7:4-7), dar mai târziu este jefuit de împăratul Egiptului  Şişac. (2 Cronici 12:9), este reînnoit de împăratul Asa (2 Cronici 15:8-18), Ioas se ascunde acolo (2 Cronici 22:12), este restaurat de Ioas (2 Cronici 24:4-14), uneltele Templului sunt trimise la împăratul Asiriei, (2 Cronici 28:21-24), este curăţat de Ezechia (2Cronici 29:3-19), este pângărit de  Manase (2 Cronici 33:3-7), este curăţit de Iosia (2 Cronici 34:8-11), este jefuit şi distrus de Nebucadneţar (2 Cronici 36:18-19) în anul 587 B. C. Al doilea Templu, Împăratul Cir  a poruncit construirea lui (Ezra 1:1-4), reconstrucţia a început sub Zorobabel, (Ezra 3; 7-13), dar popoarele păgâne din jur au încercat să se opună (Ezra 4:1: 4), dar lucrările la Templu se reiau (Ezra  5:1-2). Lucrarea este terminată (Ezra 6:13-16), şi a rămas în picioare 500 de ani iar cu mult mai târziu Templul este reparat şi înfrumuseţat de Irod (Ioan 2:19) care rămâne  ne-dărâmat 90 de ani. El cade în anul 70 d. Cr. fiind ras de pe faţa pământului de armata romană. Dacă[7] facem o paranteză, Dumnezeu a dorit să locuiască în mijlocul poporului într-un Cort, mai târziu În Templu, iar Ezechil vede Templu doar într-o vedenie de fapt  vede „urâciunea lui”. Sinagogile au apărut în timpul exilului, erau clădiri mici în care cei din comunitatea evreilor se închinau lui Dumnezeu. Templul construit de Zorobaebel, şi Nemia după întoarcerea din robie cade în paragină şi este reconstruit de Irod. Acesta este Templul  la care a venit Isus Cristos. Sub alte aspecte  Trupul lui Cristos este Templul lui Dumnezeu (Ioan 2:19-21), iar Biserica  şi credincioşii sunt  Locuinţa lui Dumnezeu în lume (1Cor 3:16-19), iar pe de altă parte fiecare creştin este Templul lui Dumnezeu (1 Corinteni 6:19). Cu alte cuvinte nu clădirile sunt temple ci oamenii. Dar  mai presus de toate există Templu din cer, iar Ioan vede acest Templu (Apocalipsa 14:15 ), iar în  final Dumnezeu şi Mielul devin Templu. (Apocalipsa 21:22)  „În cetate n-am văzut nici un Templu; pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, Sunt Templul ei”. Evenimentele din Templu[8] în perioada lui Isus sunt numeroase, redăm câteva din ele. Zaharia s-a întâlnit cu un înger în Templu ( Luca 1:8-20), Isus este adus înaintea lui Dumnezeu acolo ( Luca 2:22,27), Isus este în Templu la vrâsta de 12 ani (Luca 2:42-50), de asemenea Isus a dat învăţături în Templu (Matei 26:55). Isus a alungat pe schimbătorii de bani din curtea Templului (Matei 21:12-13), la moartea lui Isus perdeaua dintre Locul Sfânt şi Sfânta Sfintelor se rupe (Matei 27:51), primii creştini se închinau în Templu (Fapte 2:46) iar apostolii dădeau învăţături în Templu (Fapte 3:1: 4,26:21), iar Pavel este arestat acolo (Fapte 21:27-33, . Au existat Profeţii cu privire la Templu, deşi  exista o falsă siguranţă dar  prorocii Domnului erau de altă părere şi au făcut prorocii cu privire la El prezicând distrugerea lui. . (Ieremia 2:8, Mica 3:9-12,10)  Voi care zidiţi Sionul cu sânge, şi Ierusalimul cu nelegiuire! (Fapte 7:45-50, Ştefan). Se proroceşte distrugere primului Templu (Ieremia 7:14-15, Ezechil 24:20-21), dar se fac prorocii  cu privire şi la distrugerea celui de al doilea Templu, Marcu 13:2  Isus i-a răspuns: „Vezi tu aceste zidiri mari? Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărîmată.”. Noul Ierusalim nu are Templu (Apoc. 21:22). Simbolurile Templului[9]. Templu era un simbol al Harului îndreptata spre poporul ales (Ps, 65:4). În Noul Testament Isus Cristos este Templu (Ioan 2 19-22, Biserica este văzută ca şi Templu (1Cor 3:16-17,2 Cor. 6:16, Efeseni 2:21-22, Evrei 3:6). De asemenea trupul omului este Templu  (1Cor. 6:19: 20). În altă ordine de idei  Locul Sfânt şi Sanctuarul dinăuntru, , „corespondeau cu Locul Sfânt şi Sfânta Sfintelor   din Cort, în care Marele Preot  aducea  jertfa pentru popor odată pe an (Exodul 30:10)”  Numai odată în fiecare an, Aaron va face ispăşire pe coarnele altarului. Ispăşirea aceasta o va face odată pe an cu sângele dobitocului adus ca jertfă pentru ispăşirea păcatului, printre urmaşii voştri. Acesta va fi un lucru prea Sfânt înaintea Domnului, pe când azi avem intrare liberă la Tatăl Cristos ca Mare Preot face rugăciunea de mijlocire  iar noi când ne rugăm pentru alte persoane prima dată ne rugăm pentru noi. Templul a fost sfinţit de Dumnezeu. (2 Cronici 5:6-14). Dumnezeu confirmă slujitorii în lucrare şi anume pe toţi preoţii, leviţii, cântăreţii „Asaf, Heman, Iedutun, fiii şi fraţii lor”, Solomon arată cum a devenit un instrument în mâna lui Dumnezeu, a îngenuncheat şi s-a rugat şi a citat din (Psalmul  132: ) ”, . . s-a coborât foc din cer, care a mistuit jertfele şi Slava Domnului a umplut Casa Domnului (2Cronici 7:1-2), Dumnezeu vorbește despre CASA LUI / în termeni de binecuvântare sau blestem. El Locuiește acolo  iar Isus   afirmă că. Matei 18:20  Căci acolo unde Sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, Sunt şi Eu în mijlocul lor.”  Avem Teologia Templului  unde   conduita poporului şi a împăraţilor buni sau răi, este raportată aşa cum am mai spus la împăratul David  „la fel ca tatăl său, David”, şi la „teologia Templului” (2 Cronici 7:14), ce înseamnă binecuvântare, sau ( 2 Cronici 7:19-20) în care avem pedeapsă şi blestem. Creștinul de azi se raportează la Cristos, viața și învățăturile Lui și a apostolilor. În al doilea Templu nu se spune nu era Slava lui Dumnezeu. Casa lui Dumnezeu în Noul Testament este Templu  din tipul lui Isus - şi le-a zis: „Este scris: „Casa Mea se va chema o casă de rugăciune.” Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.” (Matei 21:13)  Întrebare se pune  noi cum suntem? , raportați la Scriptură. Dacă se continuă ideea atunci când se fac referiri la Templul lui Dumnezeu în Evanghelii, sub termenul de Casă se folosesc cuvintele " (oikos) şi „loc" (topos), “Noul templu era adunarea escatologică a lui Isus Mesia” (Matei 18:20)  „Căci acolo unde Sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, Sunt şi Eu în mijlocul lor.” În cartea Faptele Apostolilor lucrurile prind contur din ce în ce mai mult, ucenicii continuă  se ducă la Ierusalim în Templul, dar în acelaşi timp se distanţează de el. Apare caracterul  inter-rasial al bisericii „În adevăr, nu este nicio deosebire între iudeu şi grec; căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. (Romani 10:12). Mesia este piatra din capul unghiului (Efeseni 2:20)  „fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos”. De asemenea clădirea creşte (auxein, Efeseni 2:22)  „Şi prin El şi voi Sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul” şi se introduce imaginea Trupului şi o imagine a contopirii între Templu şi Trupul lui Cristos. La fel cartea Evrei se spune acelaşi lucru (Evrei 3:1-6) şi vedem cum imaginile se împletesc în mod armonios „În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi”. (Ioan 14:20). Ideea de Templu spiritual este dezvoltată mai şi mai mult în cartea Evrei şi Apocalipsa, aspect care se regăseşte atât în religia iudaică cât şi creştină cu referire la Casa din cer. Sanctuarul din cer  este (typos), ca şi originalul, iar cel de pe pământ este o  copie şi umbră  celui din cer (Evrei 8:5). Isus Cristos ca Mare Preot slujeşte în Cortul ceresc, care a fost curăţat cu Sângele Lui, iar noi aici pe pământ participăm la închinare (Evrei 10:19-22), iar prin acest fapt biserica adevărată a lui Cristos este în Templu, Sanctuarul ceresc observăm că lucrurile se adună, şi de Altar, Cort, Templul, Biserică, şi Templul ceresc care sunt Dumnezeu şi Cristos, se îmbină divinul cu umanul ajungând în final la o părtăşie reală şi adevărată cu Dumnezeu. Un alt  aspect despre Casa lui Dumnezeu în Scriptură este Biserica[10]. (Matei 16:18)  Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. Cuvântul  vine din greacă „( kyriakos, folosit în unele expresii ca kyriakon doma sau kyriake oikia, care înseamnă „casa Domnului", , iar din latină basilica n. tr.). În Noul Testament termenul este ekklesia prin care  se arată o adunare de creştini, dar fără referinţă la o casă anume. „O ekklesia era o întrunire sau o adunare. Cuvântul era folosit în mod obişnuit pentru adunările publice ale cetăţenilor convocate după necesitate, adunări care se ţineau în toate cetăţile din afara”. Termenul de ekklesia este folosit şi în LXX, pentru adunare de la muntele Sinai, la sărbătorile evreilor sau adunare formată doar din capii familiilor. Cuvântul a fost folosit în mediul social dar a primit o semantică religioasă. În ceea ce priveşte Biserica[11] „Noi credem şi mărturisim că după Noul Testament, totalitatea credincioşilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sau clasă socială, din toate timpurile, din cer şi de pe pământ, formează Biserica lui Hristos” ce înseamnă Biserica Universală. Această „Biserică nu e o organizaţie pământească vizibilă, ci e organismul viu, spiritual, al celor ce au crezut în Hristos şi au fost născuţi din nou”. (Evrei 12:23)  “de Biserica celor întâi născuţi, cari sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi,” de asemenea „În limba greacă, cuvântul “Biserică” (ekklesia) a însemnat o adunare a celor chemaţi de acasă şi de la afacerile lor ca să se ocupe de chestiuni de interes public. Acest cuvânt a fost adaptat pentru a numi nu numai Biserica Universală, ci şi o Biserică locală, organizată şi independentă, a urmaşilor lui Hristos dintr-o localitate, care se întruneau pentru închinăciune. Biserica locală, după învăţătura Noului Testament, „este unitatea voluntară a unui grup de credincioşi dintr-o localitate, născuţi din nou, şi botezaţi pe baza mărturisirii personale a credinţei lor în Domnul Isus Hristos – ca Mântuitorul lor. Ei se unesc laolaltă cu scopul de a se închina lui Dumnezeu, de a se păstra curată credinţa şi învăţătura creştină – potrivit cu învăţăturile Noului Testament – şi de a colabora la propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu.” La început Biserica nu avea o clădire proprie (ele apar abia în secolul 2), credincioşii se adunau în case particulare uneori în Sinagogă. (Romani 16:5)  “Spuneţi sănătate şi Bisericii care se adună în casa lor. – Spuneţi sănătate lui Epenet, prea iubitul meu, care a fost cel dintâi rod al Asiei pentru Hristos.” De asemenea „Dreptul de membru al Bisericii nu se moşteneşte, ci se primeşte în mod individual, prin Naşterea din Nou. Acceptarea în rândurile membrilor unei biserici locale se face în chip voluntar şi personal, în urma botezului, pe baza mărturisirii credinţei în Domnul Isus. Membrii între ei se numesc “fraţi” şi sunt egali în drepturi şi îndatoriri indiferent de rasă, naţionalitate, clasă socială sau pregătire educaţională”. La fel „Organizaţia Bisericii locale e făcută pe principiul democraţiei autonome. Programul divin are ca scop stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu în inimile oamenilor, iar Bisericile sunt mijloace alese de Dumnezeu pentru atingerea acestui scop. Bisericile au menirea de a proslăvi pe Dumnezeu, de a răspândi Evanghelia şi prin părtăşia frăţească de a da creşterea spirituală necesară fiecărui membru în parte”. (Marcu 16:15) “Apoi le-a zis: ‘Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.’ ” Fiecare membru din Biserică este un mădular care slujeşte în vederea zidirii  Trupului lui Cristos. (Efeseni 4:11-12)  “Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos,” Cristos fiind Capul Bisericii. Când vorbim despre Biserică[12] în cartea Faptele apostolilor, Iacov, 3 Ioan epistolele lui Pavel, Apocalipsa întotdeauna se vorbeşte despre Biserica locală „Biserica se bucura de pace în toată Iudea, Galilea şi Samaria" (Faptele Apostolilor 9:31). Biserica din Ierusalim a fost persecutată iar creştinii s-au împrăştiat. În Epistolele lui Pavel folosirea termenului de Biserică indică semnificaţia unui Trup (local) a lui Cristos care este Capul Bisericii. „În planul lui Dumnezeu există o singură biserică, o singură adunare a tuturor sub conducerea lui Cristos” el fiind Capul Bisericii. Dar pe pământ există o pluralitate de biserici locale (Matei 18:20)  Căci acolo unde Sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, Sunt şi Eu în mijlocul lor.” Toate împreună formează Biserica Universală a lui Cristos „Pavel compară biserica locală Templu pentru Duhul lui Dumnezeu (1 Corinteni 3:10…). cu un „trup ale cărui mădulare sunt dependente unele de altele (1 Corinteni 12:12…)”, dar şi cu clădire specială în care mădularele sunt dependente unele de altele. Există titluri şi metafore despre cum creşte Biserica, imaginea unei turme care este hărănită (Faptele Apostolilor 20:28; 1 Petru 5:2), alte metafore atribuite Bisericii[13]  sunt  Clădirea lui Dumnezeu (1Cor 3:9), Ogorul lui Dumnezeu (1Cor 3:9), Templul lui Dumnezeu (1Cor 6:19), Fecioara curată 2 Corinteni 11:2  Căci Sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată. Ierusalimul de sus (Gal 4:26), Israelul lui Dumnezeu ( Gal 6:16), Trupul lui Cristos (Efes 1:22-23), Templul sfânt (Efeseni 2:21), Mireasa lui Cristos (Apocalipsa 21:9), (Poporul ales, Preoţie împărăţească (1 Petru 2:9), Naţiune Sfântă (1 Petru 2.9), Popor care aparţine lui Dumnezeu (1 Petru 2:9), Turma lui Dumnezeu (1 Petru 5:2), Soţia Mielului (Apoc 21:9-10). Facem  o prezentare  a bisericilor din timpul apostolilor şi începem cu Biserica din Ierusalim, ce apare după ce Isus s-a înălţat la cer formată din ucenicii Domnului Isus şi cei care s-au convertit ulterior. Ei erau doar o rămăşiţă a lui Israel ce era destinată să găsească mântuirea în Cristos. (Ioel 2:32; Faptele Apostolilor 2:17 …)” Astfel, Ierusalimul a fost locul rânduit de Dumnezeu pentru cei care au aşteptat împlinirea finală a tuturor promisiunilor lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 3:21-23).” Creştinii iudei care s-au botezat a fost numită partida nazarinenilor", (Faptele Apostolilor 24:5,14), denumită şi   partidă sau  calea ce a avut o perioadă de linişte relativă cam de 30 de ani. Biserica avea încă un caracter iudaic, membrii biserici din Ierusalim au acceptat în mare măsură obligaţiile Legii şi închinarea la Templu. „Crezul lor distinctiv a fost că Isus din Nazaret este Mesia al Israelului, că Dumnezeu Însuşi[14] a confirmat aceasta prin faptul că L-a înviat din morţi după ce a suferit pentru răscumpărarea Israelului”. Ca şi practici Biserica din Ierusalim  se făcea botezul în numele lui Isus  o participare regulată la învăţătura apostolilor, cântări de laudă, părtăşia în familii, rugăciuni, (Faptele Apostolilor 2:42)  Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pîinii, şi în rugăciuni. Prima conducere a fost formată din cei 12 ucenici (Petru şi Ioan), ca şi lideri, , ulterior a fost înlocuită de conducerea bătrânilor condusă de „Iacov, fratele Domnului (Galateni 2:9, Faptele Apostolilor 15:6 …), până la martirizarea lui  jurul anului 62 d. Cr”. Din alte scrieri „Eusebiu scrie că un văr al lui Isus, Simeon, fiul lui Clopa, l-a succedat pe Iacov în funcţia de preşedinte şi că Vespasian, după cucerirea Ierusalimului în anul 70 d. Cr. a poruncit să fie căutaţi toţi cei din familia lui David, ca să nu mai rămână printre evrei nici unul din familia regală (EH 3.11-12).” Biserica a crescut ca şi număr (Faptele Apostolilor 21:20), formată din membrii simplii, preoţi chiar şi  farisei (Faptele Apostolilor 6:7,15:5) şi mulţi „elenizatori, evrei de limbă greacă din Diaspora care au venit ca pelerini la sărbători sau care, pentru diferite motive, locuiau la Ierusalim”, Evreii care erau mai bogaţi din Ierusalim au făcut milostenie pentru Templu (Faptele Apostolilor 24:17). Datorită acestui fapt s-a format un comitet pentru a împărţi ajutoarele a făcut ca Evanghelia să depăşească limitele iudaismului, „un binefăcător din Cipru „Barnaba (Faptele Apostolilor 4:34-37), a făcu la fel pentru semeni lui. Ştefan  unul din cei 7 diaconi, a intrat în conflict cu autorităţile eklesiale, fiind acuzat că a hulit Templul şi Legea lui Moise şi a fost omorât cu pietre. A urmat  persecuţia ekleială şi creştinii s-au împrăştiat „Filip, un altul dintre cei şapte, a dus Evanghelia în Samaria şi, după ce l-a botezat pe famenul etiopean în apropierea vechii cetăţi filisteane Gaza” apoi a continuat să predice în zonă, a ajuns la Cesarea, unde era o majoritate păgână, iar ulterior Petru acceptă să boteze pe cei care nu erau evrei, păgâni ne-tăiaţi împrejur. Elenizatorii au mers de la Ierusalim la Antiohia şi au predica ne-evreilor, fără nici o obligaţie faţă de legea dată de Moise. După moartea lui Ştefan deşi a predominat caracterul iudaic totuşi au fost mulţi care nu au acceptat acest lucru şi Evanghelia a fost vestită şi neamurilor  (Faptele Apostolilor 15:7-8, Galateni 2:12,6:12-15)”. Oficial, însă, biserica din Ierusalim a aprobat nu numai misiunea lui Filip în Samaria şi botezul lui Corneliu la Cezarea, ci şi concepţia (crezul) noii biserici din Antiohia şi a misionarilor ei.” În anul  49 d Cr. a fost convocat primul Conciliu de la Ierusalim care decide  că cei care se întorc la Cristos dintre neamuri nu trebuie să le fie impusă Legea lui Moise, crdsicioşii erau deja despărţiţi în două grupuri şi li se cerea să respecte, puţine lucruri din iudaism. (Faptele Apostolilor 15:20)   „ci să li se scrie doar să se ferească de pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace zugrumate şi de sânge.) Se punea accentul pe credinţă în Isus Cristos şi pe starea  morală a credincioşilor „(Faptele Apostolilor 15:20,21:21-25).” Acest lucru se vede din atitudinea lui Pavel (Galateni 1:13, Filipeni 3:6), ca  mărturie introdusă de el în bisericile plantate de el „El a fost întâmpinat de „Iacov şi de toţi bătrânii" şi i s-a spus că mulţi membri ai bisericii erau „plini de râvnă pentru Lege". Iacov cel drept a fost condamnat la moarte în urma instigării marelui preot în anul 62 d. Cr, legată de suspiciune   şi de naţionalismul evreilor. La izbucnirea războiului cu Roma  anul 66 creştinii s-a împrăştiat „Eusebiu spune că membrii ei s-au refugiat la Pella, în Transiordania (EH 3.5).” Despărţii în două grupuri nazarineni şi ebioniţi, creştinii de mai târziu iau declarat eretici pe ebioniţi. O altă biserică este Biserica din Antiohia a fost o adunare mixtă[15] în care erau şi ne-evrei numită fără nici o ceremonie strictă în biserică "(Faptele Apostolilor 11:26,13:1). După modelul acesta „biserica nouă" aveau să apară în lume. Aici pentru prima dată credincioşii au fost denumiţi creştini „sau „cristiţi" de vecinii lor ne-evrei (Faptele Apostolilor 11:26).” Antiohia a devenit prima biserică misionară şi a răspândit Evanghelia în Levant. Personajul principal a fost la început Barnaba „care se bucura de încrederea deplină a liderilor de la Ierusalim care l-au trimis să cerceteze lucrurile” în Biserica din Antiohia. El îl aduce pe Saul, iar Barnaba face două lucrări misionare în Cipru împreună cu Pavel. Între cele două biserici Ierusalim şi Antiohia au existat legături puternice. „Prorocii de la Ierusalim au mers la Antiohia şi au predicat (Faptele Apostolilor 11:27), cum au făcut Petru şi cei trimişi de Iacov (Galateni 2:11-12), fără să-i mai menţionam pe vizitatorii farisei din (Faptele Apostolilor 15:1).”De asemenea biserica din Antiohia trimite ajutoare la Ierusalim în timpul foametei (Faptele Apostolilor 11:29-30), în conducerea bisericii formată din proroci au fost incluşi Simeon, Lucius din Cirena şi un membru din anturajul lui Irod Antipa. Biserica din Antiohia  „a încredinţat" pe Barnaba şi Saul în grija harului lui Dumnezeu pentru lucrarea pe care o săvârşiseră" (Faptele Apostolilor 14:26). Pavel se întoarce de  la iudei la neamuri, face trei călătorii misionare şi Plantează/ înfiinţează bisericii. Pavel şi Barnaba nu au fost sigurii misionari din perioada aceia dar nu se cunosc activităţile celorlalţi apostoli, ne-având date scrise. Bisericile înfiinţate de Pavel au fost plantate după modelul Biserici din Antiohia, El înfiinţează biserici (sau asociaţii săi)  „în provinciile de Sud ale Asiei Mici, în Macedonia şi Grecia, în Vestul Asiei, unde şi-a stabilit o bază la ”Efes; putem deduce din Epistola către Tit că a lucrat la fel şi în Creta”. Pavel  făcut trei călătorii misionare  a evanghelizat oraşe, sau sate  în provincie (Faptele Apostolilor 19:10, Coloseni 1:7). În calitatea de rabin, era bine pregătit, a predica în sinagogi, dar cu timpul s-a format o „o ekktesia separată - cuvântul trebuie să aibă uneori înţelesul de synagoge (Iacov 2:2-4) - alcătuită din evrei şi ne-evrei convertiţi, fiecare ekklesia având prezbiteri proprii rânduiţi de apostol sau de un delegat al său din rândul credincioşilor bătrâni mai înţelepţi”. Un rol în dezvoltarea Evangheliei l-a avut familia „VT în greacă era Sfânta Scriptură pentru toate aceste biserici, iar cheia interpretării lui a fost indicată în anumite pasaje selectate, împreuna cu rezumat clar definit al Evangheliei (1 Corinteni 15:1-4)”. Alte tradiţii afirmă că lucrarea şi învăţătura lui Isus au fost transmise fiecărei biserici, „(1 Corinteni 11:2,23-25,7:17,11:16,2 Tesaloniceni 2:15), împreună cu tipare fixe de învăţături etice teligioase, cu privire la obligaţiile sociale şi politice dar  să nu uităm  că Epistolele lui Pavel, şi faptul că nu toate bisericile aveau acele scrisori şi se citeau în mod circular de la o biserică la alta. (Coloseni 4:16)  După ce va fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în Biserica Laodicenilor; şi voi, la rândul vostru, să citiţi epistola care vă va veni din Laodicea. De asemenea nu se ştie exact  cine „oficia de obicei „Botezul sau cine împărţea Cina Domnului, deşi amândouă sunt menţionate.” Biserica se întâlnea în prima zi a săptămânii ţinută ca şi un Sabat creştin, dar nu existau reguli obligatorii pentru creştini în ţinerea zilei Domnului (Romani 14:5). „Mărturia cea mai completă pentru ceea ce avea loc atunci când se întrunea biserica o găsim în (1Corinteni 11 şi 14). Existau afinităţi  între bisericile apropiate din aceiaşi provincie (Coloseni 4:15-16; 1 Tesaloniceni 4:10-12). Aceste biserici sunt supuse autorităţii lui Pavel, dar autoritatea se manifesta sub formă de învăţătură şi povăţuire în privinţa credinţei fără să fie constrânse (2 Corinteni 10:8,13:10). „Aşa înţelegem rolul scrisorilor trimise de Pavel bisericilor sau sfaturile date lui Timotei. „Administrarea locală şi disciplina locală erau probleme autonome (2 Corinteni 2:5-10).” Bisericile nu erau subordonate unele altora deşii toate au recunoscut Ierusalimul ca şi „izvorul „binecuvântărilor spirituale" (Romani 15:26)”. Existenţa altor Biserici menţionate în Noul Testament poate fi mai mult dedusă, ca biserica din Roma, „Vizitatori din Roma, evrei şi prozeliţi" au fost prezenţi la Rusalii (Faptele Apostolilor 2:8-10),” Pavel trimite salutări din (Romani 16), iar Andronic şi Iunia, rudenii cu Pavel s-au convertit înaintea lui. Când Pavel ajunge la Roma[16] este întâmpinat de mai mulţi fraţi. De asemenea au existat biserici pe coasta mării Negre iar în interior „(Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia"), au existat biserici formate din evrei amestecaţi cu neamuri, în aceste ţinuturi Pavel a fost împiedecat să intre (Faptele Apostolilor 16:6-7), posibil ca altcineva să facă lucrarea acolo. „Supravegherea şi responsabilitatea pentru „hrănirea turmei" din fiecare loc era în sarcina prezbiterilor (1Petru 5:1-2)”. Alte amănunte despre alte bisericii din Vest le găsim în Apocalipsa (Alexandria şi în Mesopotamia,), dar nu sunt dovezi sigure. În ceea ce priveşte organizarea ştim foarte puţine cu excepţia bisericii din Ierusalim, care se pare că totuşi era un model pentru celelalte Biserici. Autoritatea divină aparţine Evangheliei apostolice din Scriptură. Ca şi caracteristic ale Bisericii[17] nou – testamentale avem faptul că Biserica este „mântuită prin Sângele lui Cristos (Fapte 20:28, Efeseni 5:25-27), la început se aduna în case (Romani  16:5, Col 4:15), unde se ţineau servicii de închinare (Fapte 20:7-11,1 Cor: 14:26-28,), se împărtăşeau sacramentele Cina şi Botezul, (Fapte 2:42,1Cor 11:23-33), trăiau experienţa unităţii în Trup, (Romani 12:5, Efeseni 4:13), ca o turmă şi păstor (Ioan 10:16), se bucurau de părtăşie frăţească (Fapte 2:42,1Ioan1:3-7), membrii bisericii se ajutau între ei  (Fapte 4:32-37,2 Cor 8:1-5), îi evanghelizau pe alţii (Romani 1:8,1Tes. 1:8-10), Biserica creşte numeric (Fapte 4:4, Fapte 16:5), biserica se organiza (Filipeni 1:1,1 Tim. 3:1-13, Tit 1:1-9), biserica avea probleme (1 Cor1:11-12, Gal. 3:1-5), biserica trebuia să facă disciplină (Matei 18:15-17,1Cor. 5:1-5,2 Tes. 3.11-15, Tit 3:10-11), biserica a cunoscut persecuţia eklesială. (Fapte 8:1-3, Fapte 17:5-9,1 Tes 2:14-15). Se mai pot aduce în discuţie aspecte ca fraţi şi surori, diacon, prezbiter, părtăşie, creştere, misiune, sacrament, unitate, închinare” (folosind aceeaşi sursă). Astfel vedem cum Dumnezeu zideşte o Casă, numită Biserică, iar Cristos a zidit Biserica după Cuvântul Lui. „Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei care erau mântuiţi"  (Fapte 2:47), iar Casa lui Dumnezeu poate fi înlocuită folosind cuvântul Biserică iar fiecare piatră din Biserică era un mădular în Trupul lui Cristos.  Casa lui Dumnezeu este o modalitate prin care sufletele sunt adăugate la Ea. (Fapte 2:41)  Ca şi rezultat al pocăinţei se primeşte iertarea păcatelor, Duhul Sfânt şi ele nu se pot despărţi. Fapte 2:42  „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pîinii, şi în rugăciuni”. Biserica locala[18] este un grup de credincioşi botezaţi prin cufundare, care se întâlnesc pentru evanghelizare, edificare, părtăşie şi închinare (Fapte 2:41-47). Hristos este capul bisericii (Efes. 1:22-23), si singurul conducător in materie de practica si credinţă este Cuvântul Lui Dumnezeu (1Tim. 3:15,1Cor. 14:37-38). Biserica universală nu este o organizaţie pământească vizibilă ci este organismul viu, spiritual, al celor mântuiţi, adică a celor ce au crezut în Hristos şi au fost născuţi din nou (Evrei 12:23, Efeseni 1:22-23). Ei întemeiază totalitatea credincioşilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sau categorie socială, din toate perioadele din cer şi de pe Pământ. Biserica locală face vizibilă bis Universală. Avem Biserica construită de om   exemplu, biserica  Corint, (1 Corinteni 3:6) „Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească” dar  şi  Temelia pe care este zidită Biserica este însuşi Cristos, 1 Corinteni 3:11  Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Hristos. 1 Corinteni 3:12   Iar dacă clădeşte cineva pe această temelie,   aur, argint, pietre scumpe, 2  lemn, fîn, trestie, 13  lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face cunoscut, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia.  Un lucrător rău – nu poate zidi Biserica lui  Dumnezeu.”Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată. (2 Corinteni 11:2)   De asemenea avem două realităţi Casa lui Dumnezeu Biserica, ceea ce vedem, clădire, membrii biserici, cu tot ce presupune acest lucru / muzică închinare, predicare, programe divine, etc   dar şi o   realitate mai puțin vizibilă Casa lui Dumnezeu Templul în care  suntem zidiți, cu un scop. Efeseni 4:11  Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, 12  pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, El este piatra din capul unghiului, El este capul Bisericii, în același timp noi suntem Templul Duhului Sfânt (1Corinteni 6:19 ) și „În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi” (Ioan 14:20). Ne întoarcem la versetul de referinţă 1 Petru 2:5  Şi voi, ca nişte pietre vii, Sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie Sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Se pune întrebarea în dreptul fiecărui dintre noi suntem zidiţi şi anume unde, sau ne-am pus singuri, care este scopul meu sau al nostru în biserica locala a lui Cristos care a murit pentru Ea. Pe cine am zidit? la modul concret. Conform cu (1 Petru 2:5)   contextul  în care Osea spune aceste cuvinte este după ce   Regatul lui Solomon  se rupe (perioada de aur fiind domnia lui David şi Solomon). Împărăţia se desparte în  931, Regatul de Nord, Israel 10  seminţii   iar Regatul de Sud, Iuda 2 seminţii  din cauza neascultări şi a călcării Legământului mozaic, ulterior ambele regate cad în robie, în 722, B. C, Regatul de nord cade sub regatul asiriei şi în  587 B. C, Regatul de Sud  cade sub robia babiloniană. Osea a fost ultimul proroc în Regatul  de Nord. Legământului mozaic, (condiţionat) care cuprindea binecuvântări  şi blesteme, este călcat, poporul este pedepsit, pentru călcarea Legământului, fiindcă Dumnezeu nu se contrazice pe Sine, sau natura Sa, pentru că eu, sau un popor ne place să trăim în păcat iar  mai târziu problema  păcatului a fost rezolvat la Cruce, iar îndemnul „ Semănaţi potrivit cu neprihănirea, şi veţi secera potrivit cu îndurarea”  se adresează unor viitori robi dar şi nouă. Natura lui Dumnezeu   ce este sfânt, curat un atribut divin la modul absolut. De asemenea Cuvântul ne spune semănaţi, practicaţi închinarea, rugăciunea, viaţa creştină sub toate aspectele ei potrivit cu sfinţenia Creatorului. Dumnezeu nu poate primi nimic împotriva naturii Sale. Ce se întâmplă dacă nu se face potrivit cu sfinţenia lui Dumnezeu…. . ? ori răspunsul este că acţiunile „credinciosului” sunt respinse. Ce se întâmplă cu ce respinge Dumnezeu, oameni, decizii, acţiuni, care ajung în biserica locale, rezultatul  şi efectul este  devastator. Dumnezeu posedă un atribut divin Imuabilitatea, adică nu se  schimbă. Poporul evreu  avea două mandate principale: el trebuia să fie lumină (Isaia 42:6)  „Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire, şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor, ? şi să-l ducă pe scena istoriei pe Mesia! Aici se poate aminti  Voia hotărâtoare a lui Dumnezeu care îşi duce la îndeplinire planul. Misiune, „evanghelizare” era  şi atunci   în timpul lui Osea ori şi acum noi azi suntem trimişi de Isus Cristos. Conceptul de misiune înseamnă  întoarcerea bisericii dinspre sine în afară şi are de a face cu a fi trimis (Matei 28:19)  „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. 20 „ Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit”, poruncă ce curge în istorie preoţia tuturor credincioşilor fiind valabilă şi astăzi. Se pune întrebarea cum ar fi ajuns Evanghelia la noi sub cele 10 valuri de prigoană din primele trei secole dacă nu se punea în aplicare Marea Trimitere. Ca şi o ilustraţie este întâlnirea dintre Isus şi Toma după Înviere Ioan 20:27  Apoi i-a zis lui Toma: „Adu-ţi degetul încoace, şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna, şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.”  Palmele noastre cu sunt? Isus  şi-a arătat  urmele rănilor dar noi ce arătăm spre cer? Dar noi ce arătăm mâini bătătorite pe ogor  sau nimic. De asemenea trebuie să ne prezentăm ca şi un lucrător drept şi sârguincios în lucrarea Domnului, cu mâinile curate. Dacă nu vorbim despre Isus ca Mântuitor şi Domn, ne ocupăm de lucruri periferice, locul unde s-a născut Isus, ce anume a fost   Steaua ce a călăuzit magii, cine au fost magii, unde este  mormântul lui Isus, căutăm  giulgiul de la Torino, sau sfântul gral, etc… dar uităm persoane pe Isus Cristos? ... . Din păcate azi avem biserici fără Dumnezeu, şi evanghelizare fără Cristos. Apocalipsa 3:20  „Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine”, (biserica din Laodicea). Acesta este mandatul creştinului să prezinte pe Isus Cristos şi învăţăturile iar mandatul cultural se supune mandatului din Scriptură. O doctrină este Cristologia care se ocupă de Persoana lui Isus Hristos. Ioan 1:1  La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. Isus Hristos[19] este o persoană din  Trinitate, din veşnicie egal cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt în esenţa lor (Mat. 28:19). Avem o subordonare în lucrare, Tatăl creează, alege şi cheamă, Fiul răscumpără şi Duhul Sfânt face lucrarea de sfinţire în inima credinciosului şi în biserică. Isus  fiind divin ca Dumnezeu nu putea să moară, şi a fost necesară Întruparea ca să poată muri, iar prin moarte răscumpărarea este universală. Acesta este raţiunea Întrupării. Sau mai născut copii doar Unul este divin, sunt oameni care se autoflagelează se răstignesc, în America de Sud, dar moartea lor nu mântuieşte pe nimeni? Dumnezeu  este atemporal (Apocalipsa 1:8)  „Eu Sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul” zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic, un avertisment care nu este luat în seamă. Este necesar să căutăm pe Domnul un căutaţi cu caracter continuu, tot timpul, un acum continuu. (Evrei 3:7) „ De aceea, cum zice Duhul Sfânt: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, 8  nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii, ca în ziua ispitirii în pustie”.  Contextul în care Osea spune aceste cuvinte rămâne valabil şi acum. Natura şi termeni lui Dumnezeu nu se schimbă noi trebuie să trăim  cu Dumnezeu în fiecare zi. Dumnezeu este  Sfânt şi Etern iar credinciosul trebuie să fie  lumină şi sare în toate timpurile.

3). Preoţia credincioşilor (1 Petru 2:5)  Şi voi, ca nişte pietre vii, Sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie Sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Noi ştim din Biblie că Isus stă la dreapta Tatălui într-o poziţie de autoritate şi putere în postura de ÎMPĂRAT, (Evrei 7:2)  care a primit de la Avraam zeciuială din tot, care, după însemnarea numelui său, este întâi „Împărat al neprihănirii” apoi şi „Împărat al Salemului” adică „Împărat al păcii” MARE PREOT, (Evrei 8:1) Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot, după rânduiala lui  Melhisedec, care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, care este mai bun ca preoţia lui Aron, ca sistemul de jertfe, altare, care aveau un caracter temporar  pe când Preoţia lui Cristos era universală şi permanentă. şi MIJLOCITOR (1Ioan 2:1)  Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor (Sau Advocat. Greceşte: Paraclet, adică apărător, ajutor.), pe Isus Hristos, Cel neprihănit. Dumnezeu ne numeşte[20] „o împărăţie de preoţi”, statut ce ne plasează în zona Sacrului. Biserica din păcate a făcut o ierarhie falsă din care curg multe probleme negative. De exemplu papalitatea din Biserica Catolică a decretat că dacă o mamă suferă în purgatoriu în momentul când cineva din familia ei cumpără o indulgenţă, este automat dusă în cer, purgatoriul ţine de învăţătura bisericii, fără  suport biblic. Nu există diferenţă dintre secular şi sacru, ori antonimul lui sacru este profan. Toţi creştinii au o chemare sacră. În căutările noastre şi derularea vieţii pe pământ ne punem tot felul de întrebări cu privire la reuşitele sau eşecurile noastre, şi vedem cum în Scriptură Dumnezeu a ridicat oameni pentru o anumită lucrare, se pot aminti Moise, David, Ieremia Pavel şi foarte mulţi anonimi, şi ne punem întrebarea dacă dezamăgirile nu fac parte din planul lui Dumnezeu ca şi în cazul lui Ieremia. În planul lui Dumnezeu indiferent dacă este bucurie sau necaz noi trebuie să fim gata pentru al duce la îndeplinire. Noi de multe ori nu ne cunoaştem nici măcar străbunicii, dar contează să-l cunoaştem pe Dumnezeu cel adevărat. Nu se poate amesteca sacrul cu profanul şi din momentul în care suntem Templu Duhului Sfânt, fiindcă Dumnezeu locuieşte acolo acesta este punctul de plecare a fiecărei chemări. Moment în care Dumnezeu lucrează prin noi  sau  cu o naţiunea. (2 Corinteni 6:16)  Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi Suntem Templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.” Astfel fiinţa mea este sacră, ca medic salvez vieţi, nu le distrug, ca reporter nu distribui materiale pornografice etc, există o sacralitate a vieţii, sacralitatea muncii, sacralitatea a adevărului, de fapt în toate domeniile cu alte cuvinte fiinţa noastră sacră în care locuieşte Dumnezeu trebuie să iasă în evidenţă fiind cu alte cuvinte sare şi lumină într-o lume pervertită de păcat. Dumnezeu a dorit să locuiască în mijlocul poporului Său (Exod 25:8) şi doreşte să locuiască în inima noastră. Nu te poţi apropia de Dumnezeu  decât în smerenie, rugăciune şi în termenii Lui. De multe ori se poate să fim în culise, dar în realitate în ochii lui Dumnezeu nu  există aşa ceva, fiindcă Dumnezeu este acela care ne cheamă să împlinim planul Lui. Porunci jertfe şi preoţi, Ne întoarcem La Sinai, unde Se primesc cele 10 porunci, şi încă 300 care reglementează viaţa credinciosului sub aspect religios, social  şi de igienă. Se instituie preoţia aronică care este ceva temporară până la Cristos. Jertfele din Vechiul Testament erau antetipul Jertfei lui Cristos, iar  preoţii din Vechiul Testament, aveau ca slujbă principala  să fie intermediar între om şi Dumnezeu   După Cristos apar primii creştini, iar la Rusalii este actul de Naştere al Bisericii. Din istoria Biserici  dacă o împărţim în perioade mari avem: Biserica primară sau apostolică, 300 de ani, în  313 Biserica   se uneşte cu Statul şi  Biserica primeşte numele de  Biserica  Catolică, iar prin contopire biserici cu Statul este puternic păgânizată. În anul 1054 apare marea schismă dintre Roma şi Constantinopol. Două centre de putere şi apare pe scena istoriei Biserica Ortodoxă. Prin anul 1500 – 1600   se produce Reforma Protestantă şi apar cultele Protestante şi Neoprotestante iar acum avem Biserici Evanghelice. Ne întoarcem la Biserica Primară şi Prima schimbare importantă[21] se produce prin apariţia de „ritualuri şi preoţi”  Cu trecerea timpului, se produc schimbări treptate în adunările creştine. Prima modificare majoră[22] a fost aceea că botezul şi cina Domnului au început să fie tot mai venerate, până la punctul la care numai conducătorii puteau să le oficieze. Botezul şi Cina au devenit ritualuri făcute numai de oameni puşi special în slujba aceasta. Pe la anul 200 după Cristos, citim deja despre o categorie specială de slujitori ai Bisericii numiţi „clerici”! Această transformare treptată a „ajuns să fie formalizată printr-o acţiune de nari proporţii cu consecinţe catastrofale: La anul 250 d. Cr, Ciprian, Episcopul Romei a transferat în Biserica creştină întreaga preoţie din Vechiul Testament, cu robe speciale, cu altar, cu tămâie etc. El i-a numit sacerdotes, adică preoţi  iar în anul 313 Biserica se uneşte cu Statul sub Constantin  şi urmează Evul mediu întunecat  cu puţine aspecte pozitive”. În   timpul Căderii Imperiului Roman (retragerea Aureliană) apare fenomenul mănăstirilor în care s-au refugia preoţii şi au păstrat valorile creştine. A doua schimbare importantă: constă în faptul că avem de a face cu  Marginalizarea lui Isus din Nazaret. La anul 313 d. Cr. , Constantin şi Licinius au emis edictul de la Milano[23] prin care legalizau religia creştină. Aceasta era o acţiune politică, făcută cu speranţa că această religie va unifica Imperiul Roman. Aici vom semnala doar un fenomen mai puţin cercetat, marginalizarea lui Isus din Nazaret şi a învăţăturii Lui. Este un fapt cunoscut că lui Constantin nu-i plăcea de Isus din Nazaret şi de învăţăturile Lui. Lui îi plăcea numai Cristosul cosmic, Împăratul universului şi războaiele din Vechiul Testament. Dacă până la anul 300 d. Cr, poţi găsi predici şi învăţături pe baza Predicii de pe Munte date ca îndrumări pentru creştini, fenomenul acesta dispare după ce creştinismul devine religie oficială a Imperiului. Conţinutul credinţei creştine şi regulile de trăire creştină au început să fie formulate prin decizii (canoane) ale Sinoadelor, nu din Scriptură. Latrea[24] înseamnă slujba predicatorului în Noul Testament. În bisericile tradiționale Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă, preotul stă cu spatele la  public, ca și preoți din Vechiul Testament  dar se contrazice Scriptura şi oficiul de Mare Preot a lui Cristos sus în cer  (1 Timotei 2:5)  Cãci un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos), dar în cultele protestante și neo-protestante predicatorul, păstorul stă cu fața la public, iar prin vocea predicatorului vorbește Dumnezeu. Falsul se recunoaște imediat, și avem o dublă responsabilitate a predicatorului și a ascultătorilor din  Biserică fiindcă predicatorul vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu. El vorbeşte din Scriptură şi dă  exemple tot din Biblie, ca aplicaţie la zilele noastre. Un alt aspect este Funcţia amvonului, ce înseamnă explicarea clară a Cuvântului lui Dumnezeu, nu altceva. Dacă îl ai pe Hristos ca Mântuitor și Domn vorbești despre El, sau despre Dumnezeu ca Tată, nu despre alte lucruri. Pentru acest lucru trebuie să-l cunoşti pe Dumnezeu pe Isus Cristos şi să-i iubeşti. Preoţia credincioşilor Biserica şi credincioşii este privită în multe locuri din Scriptură ca şi  şi Trup al lui Cristos. (Efeseni 4:11-12)  Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, 12  pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, şi ca noul său Israel (Exod 19:6), Biserica are menirea să fie în lume o preoţie  sfântă să facă o slujbă de mijlocire prin care voia lui Dumnezeu este făcută de cunoscut oamenilor şi prin care nevoile oamenilor sunt aduse înaintea tronului lui Dumnezeu, în rugăciune. Acest lucru se face  la modul particular  şi  la modul corporativ  cu toată  Biserica. Conform Scripturii  acesta  este Mandatul preoţiei noastre, iar mandatul cultural se subordonează mandatului dat de Scriptură. Din această calitate de preoţie sfântă avem argumente dar şi avantaje de nedescris. 1). Suntem numiţi o preoţie sfântă: (1 Petru 2:5  Apoc 1:6,5:10,20:6), este folosit singularul 2). Avem intrare liberă la Tatăl prin Isus Cristos. (Efeseni 2:18)  Căci prin El şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh. 3). Putem mărturisi păcatele direct lui Dumnezeu. (Luca 18:13)  Vameşul sta departe, şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept, şi zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!”4). Viaţa noastră trebuie să fie o jertfă spirituală. (Romani 12:1)  Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, Sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. 5). „să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată", adică de a depune mărturie pentru lucrarea de mântuire care se desfăşoară în lume (1 Petru 2:9). Prin Fapte şi Cuvânt trebuie să vestim Evanghelia. Se pune întrebarea  Cum rezonează inimile noastre când se predică despre Cristos, ce avem în minte când rostim  Numele Lui? , „apa vie, pâinea viţeii, lumina lumii… sau alte mume sau titluri care îl definesc  pe Cristos”?

4) Păcatul lui Israel [25]. Referinţa pe care o facem este cu privire la ultima perioadă din Regatul de Nord, prin  care evreii din pricina necredinţei în Dumnezeu, calcă Legământul Mozaic, ca şi pedeapsă Dumnezeu îl pedepseşte prin moarte şi exil. Israel era o naţiune care nu ducea lipsă de bunuri materiale, în mod curios cu cât se înmulţea  „roadele” cu atât mai multe se înmulţeau frumuseţea idolilor din viaţa şi religia evreilor. Prosperitatea a avut un efect invers şi a orbit poporul evreu, care şi-a întors faţa de la Dumnezeu la idoli străini. De fapt Israel este o viţă neroditoare în plan spiritual erau egoişti şi aveau roadele păcatului. Nu exista loialitate faţă de tron, existau comploturi şi conspiratori în toate colţurile. În această situaţie poporul  întrece  orice măsura păcatului.) Osea 4:1-2,7:1, Osea 9:15)  „Toată răutatea lor este la Ghilgal; acolo M-am scârbit de ei. Din pricina răutăţii faptelor lor, îi voi izgoni din Casa Mea. Nu-i mai pot iubi, toate căpeteniile lor Sunt nişte îndărătnici”. Astfel că poporul evreu în jurul unui tron însângerat, a căzut în anarhie, imoralitate şi idolatrie. Regatul de Nord, slăbit din cauza frământărilor interne era prins între Egipt şi Asiria  încerca să facă alianţe cu una dintre puteri, iar din punct de vedere spiritual situaţia era şi mai gravă, poporul nu mai avea o relaţie cu Dumnezeu, poporul păcătuia prin închinarea în faţa unor viţei de aur la Dan şi Betel, puşi acolo de Ieroboam. Închinarea se practica la un dumnezeu fals, iar  lucrurile au degenerat și evreii l-au părăsit pe Iehova. Aşa s-a deschis uşa spre idolatrie, Astarteele şi Bali care au întunecat inima poporului, ce a ajuns în ritualuri crude și imoralitate nerușinată ce a întrecut orice fel de limită, enumerând  ”necinstea, crimele şi vărsări de sânge, hoţiile la drumul mare erau săvârşite  de tâlhari, şi de preoţi, iar  imoralitate era practicată pe scară naţională, necinstea se practica în comerţ şi în justiţie, găsim  idolatrie, beţie  şi neobişnuitul  „Şi jertfind  oameni, sărută viţei!". În comparaţie Europa de astăzi, se întoarce de la Dumnezeu spre materialism, ateism şi  neopăgânism sub diferite forme, fapt care afectează şi creştinismul. Poporul evreu doar credea că are o relaţie cu Dumnezeu prin identificarea naţiunii  şi a  faptului că era poporul ales, dar realitatea era alta. Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi când Isus Cristos este Capul bisericii iar credincioşii trebuie să fie mădulare ale Trupului, dar din păcate avem  scandalul eclesiologiei secolelor noastre în care  avem papi, preafericiţi în bisericile tradiţionale şi cultele protestante şi neoprotestane, iararhii şi oameni ce îşi asumă un rol de conducere care nu este a lor. Prin afirmaţia pe care o face Isus (Ioan 15:5)  „Eu Sunt Viţa, voi Sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic”, le spune evreilor dar și nouă că nu pot ajunge la Tatăl decât prin El, realitate adevărată şi azi. Poporul evreu avea  inima împărţită, erau nehotărâţi, şi dragostea lor pentru Dumnezeu s-a răcit. Închinarea lor în cadrul ceremoniilor religioasă era de suprafaţă, fragmentată, iar după sărbători se întorceau din nou spre idoli străini. Era un sincretism religios între Dumnezeu şi păgânism, aspect prins şi în Noul Testament „căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale. (Iacov 1:8). Pentru acest lucru Dumnezeu le promite pedeapsă. Acest lucru este valabil  şi azi în cazul multor creştini, şi lideri care duc o viaţă duplicitară. O problemă gravă a fost că în Regatul de Nord nici un împărat nu a fost credincios lui Dumnezeu, iar poporul nu avea cum să fie mai bun decât împăraţii, preoţii puşi de Ieroboam, sau de către cei care îi conduceau, deşi exista o răspundere personală dincolo de una naţională, pentru că fiecare evreu care  avea Lege lui Moise. Poporul Israel[26] după încheierea Legământului mozaic de la Sinai a promis că o să lase conduşi de către Dumnezeu prin Moise şi Aron. Dar au început să decadă într-o lungă apostazie, şi au ajuns aşa de jos încât nu au mai acceptat  să fie  conduşi nici măcar de un rege, perioada Judecătorilor fiind cea mai neagră perioadă moral/spirituală din istoria poporului evreu. Astfel ei s-au răsculat continuu împotriva lui Dumnezeu (teocraţie), împotriva lui Moise (prin care s-a dat Legea), împotriva lui Iosua care a fost conducător militar şi spiritual, împotriva judecătorilor, împotriva regilor, (a monarhie), o perioadă de anarhie cruntă, dar cu consecinţele de rigoare. Evreii[27] au dat vina pe alţii aşa cum facem şi noi de multe ori astăzi. În pofida avertismentelor poporul rămâne departe de Dumnezeu deşi judecata era foarte aproape. Timpul de atunci este caracterizat de către Domnul timp de o mare făţărnicie în care evreii spun cuvinte deşarte, jurăminte mincinoase, în viaţa lor. Azi avem situaţii în care se face un jurământ cu mâna pe Biblie, acest lucru fiind o blasfemie.”Felul vostru de vorbire să fie: „Da, da; nu, nu”; ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău”. (Matei 5:37). Locuitorii din Samaria concurau invidioşi pe cei care trăiau în Bet-Aven, pentru frumuseţea idolilor păgâni, dorind să fie superiori uni altora. Preoţii tremura de frică că îşi vor pierde slava proprie, în timp ce Slava Domnului s-a depărtat de la ei „Ichabod”. Viţeii de aur vor fi duşi în Asiria de către împăratul Iareb, pentru valoarea lor în aur, Israel fiind dat de ruşine. Dumnezeu îi avertizează pe evreii din Nord că vor fi suprimaţi „ca o ţăpligă pe faţa apelor”. De asemenea şi locurile în care poporul Israel a păcătuit vor fi pedepsite, spinii şi mărăcinii le vor acoperii. Evreii a  părăsit Calea Domnului, Ghibea fiind un punct de reper al răului (Judecători cap 19-20), un simbol al sexualităţii exagerate şi păcate senzuale. Acestea sunt păcate care persistă peste generaţii. Înţelegem că evreii din Regatul de Nord pe lângă păcatul idolatriei erau foarte imorali. Dumnezeu atenţionează faptul că „se vor strînge popoare împotriva lor… cînd îi voi pedepsi pentru îndoita lor nelegiuire”. Poporul se bucura de recoltele bogate, dar Domnul va pune un jug şi vor fi forţaţi să facă lucruri care nu le place, pentru ca ei să caute pe Domnul. Osea 10:12  Sămănaţi potrivit cu neprihănirea şi veţi secera potrivit cu îndurarea. Desţeleniţi-vă un ogor nou! Este vremea să căutaţi pe Domnul, ca să vină şi să plouă mântuire. Aici vedem principii din Scriptură (Galateni 6:7-8) „Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică.” Avem îndemn la neprihănire, pentru ca să plouă cu binecuvântări, secerişul se gândeşte în plan duhovnicesc, iar semănatul este tot în plan spiritual. În versetul 12 avem îndemnuri condiţionate, cu rezultate condiţionate, ne este arătata timpul „Este vremea să căutaţi pe Domnul”, care de fapt este un prezent continuu, iar mântuirea se primeşte tot prin Har.” Gomera rămâne tot necredincioasă dar „cele zece triburi din nord nu sunt părăsite definitiv deoarece Dumnezeu promite că va aduna ambele regate de nord şi sud sub aceeaşi căpetenie” Nu se poate trăi după standardele Diavolului şi să aşteptăm binecuvântări de la Dumnezeu.

5). Jertfe duhovnuceşti[28]. (1 Petru 2:5 ) Şi voi, ca nişte pietre vii, Sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie Sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Pentru[29] a înţelege  jertfa duhovnicească pe care trebuie să o aducă credinciosul trebuie să înţelegem în primul rând Jertfa lui Cristos pentru a nu  face confuzii. Jertfa lui Isus Cristos este tema principală în Noul Testament, fiind descrisă în termeni penali, dar mai ales sub aspect soteorologic. Isus este Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. (Ioan 1:29)  „A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii! ,” (1Petru 1:18-19; Apocalipsa 5:6-10). Isus este denumit Mielul de Paşti pascha, (1Corinteni 5:6-8), o jertfă pentru păcat „peri hamartias, (Romani 8:3; cf. LXX Levitic 5:6-8,11, 9:2-3; Psalmul 40:6-7 etc.)”. În cartea Evrei cap 9-10 Isus este prezentat ca şi o împlinire a jertfelor din Vechiul Legământ „”Exod 24, a vacii roşii din Numeri 19 şi a jertfelor din Ziua Ispăşirii.” Noul Testament îl identifică pe Isus ca Robul Domnului (Isaia 52-53) şi  Mesia Cristosul din (Daniel 9:24) „NT foloseşte termenii „împăcare" şi „răscumpărare" (*ÎMPĂCARE, *RĂSCUMPĂRĂTOR) cu privire la Cristos, în sensul de jertfă, şi prezintă ideea curăţirii prin sângele Lui (1Ioan1:7, Evrei passim) este o idee legată de jertfe (*ISPĂŞIRE, III. b. ; *SFINŢIRE).” Acestă doctrină este dezvoltată în cartea Evrei în care  se „subliniază importanţa morţii lui Cristos în cadrul Jertfei Lui (Evrei 2:9,14, 9:15-17,25-28; 13:12) şi importanţa faptului că jertfa Lui este încheiată (Evrei 1:3; 7:27; 9:12,25-28,12:18), dar celelalte afirmaţii ale lui i-au dus pe „unii anglicani (de ex. S. C. Gayford, Sacrifice and Priesthood, 1924) şi pe presbiterianul W. Milligan (The Ascension and Heavenly Priesthood of our Lord, 1892) la presupunerea contrară, că moartea nu este elementul important din jertfa lui Cristos, şi că jertfa Lui  nu este perpetuă”. Dar această[30] afirmaţie nu este adevărată pentru că prin Sângele Mielului suntem mântuiţi. Isus Cristos s-a prezentat înaintea Tatălui cu Sângele Lui ca Jertfă de Ispăşire, iar ce s-a făcut în Vechiul Testament era doar o umbră a lucrurilor viitoare. (Evrei 9:14)  cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu! Sîngele lui Cristos a rămas acolo în Sanctuarul ceresc pentru o ispăşire cu caracter permanent şi universal. „Mijlocirea lui preoţească este veşnică în cer (Evrei 7:24…. Psalmul 99:6, Ioel 2:17…) nu este o activitate viitoare, ci face parte din înfăţişarea şi lucrarea Lui „acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu" (Evrei 9:24)” Astfel se face o Ispăşire şi Împăcare continuă pentru păcatele noastre de către Marele Preot Isus Cristos. Concepţiei Sociniană a eşuat, fiindcă au negat Jertfa de ispăşire, iar toate celelalte aspect sunt spiritualizate „În locul trupului unui animal  ce era victimă avem trupul Fiului lui Dumnezeu (Evrei 10:5). În loc de lipsă de cusur avem lipsa de păcat (Evrei 9:14; 1 Petru 1:19). În loc de un miros plăcut avem o realitate adevărată (Efeseni 5:2). În loc de stropirea trupurilor noastre cu sânge, avem iertare (Evrei 9:13-14,19-22). În locul unei ispăşiri substiţionare avem o ispăşire reală (Evrei 10:1-10)”. În primul rând Isus[31] face o lucrare de răscumpărare prin Jertfa de pe Calvar, El este a doua Persoană din Trinitate şi Împreună cu Duhul Sfânt şi ci Dumnezeu Tatăl vin din veşnicii. Persoanele din Trinitate sunt egale în esenţa lor (Mat. 28:19, Filp. 2:6), iar prin naşterea din fecioară a intrat în lumea noastră (Mat 1:18-25; Luca 1:26-38). Isus Cristos este pe deplin om şi Dumnezeu în acelaşi timp cu două naturi distincte (Coloseni 2:9) într-o singură Persoană. (Rom. 1:3-4, Filimon. 2:6-8). El a fost ispitit de Satana în mod real dar nu a putut să păcătuiască (Evrei 4:15). Deşii egal în esenţă cu Tatăl (Filimon. 2:6-8), şi uneori Duhului Sfânt, s-a supus în lucrare, a renunţat la o parte din atributele divine (Matei 4:1). „Dezbrăcarea de Sine” a fost voluntară, şi era  în planul lui Dumnezeu a durat până la Înălţarea la cer unde Dumnezeu l-a înălţat nespus de mult (Filp. 2:9-10).”Întruparea a fost necesara pentru calitatea de Mântuitor a Domnului Isus ca Dumnezeu nu putea sa moara, a trebuit sa devină om pentru a muri. Dar nu a renunţat la natura divina deoarece moartea unui simplu om nu avea valoare. Ambele naturi au fost absolut esenţiale in personalitatea  Domnului Isus. Ca om a putut muri, iar ca Dumnezeu moartea Lui are o valoare infinita”. Moartea lui Cristos este  răscumpărătoare (Matei 20:28), ispăşitoare (1Ioan 2:2), de împăcare (2 Cor. 5:18) şi înlocuitoare (Is. 53:6). Isus Cristos a înviat a treia zi din Morţi (Luca 24:39-40), a validat sacrificiul pentru păcat şi este nădejdea credinciosului. Învierea lui Isus este un act al Trinităţii (Fapte 2:24; 1Pet 3:18, Ioan 2:19), şi reprezintă cea dintâi roadă a învierii credincioşilor (1Cor. 15:23) fiind părga celor adormiţi. Învierea lui Isus dă valoare predicării Evangheliei a credinţei în El şi a mântuirii (1Cor. 15:14-17). El s-a înălţat la cer (Fapte 1:9-11), şi stă la dreapta Tatălui într-o poziţie de autoritate şi putere în calitate de Împărat, „ca Mare Preot pentru noi (Evrei 4:14-16), Avocat (1Ioan 2:1-2), si Mijlocitor (Evrei 7:25,4:15).”  Cristos urmează să revină a doua oară, parousia, în calitate de Judecător, îşi ia Biserica (1 Tes. 4:16) şi stabileşte Împărăţia Sa  (Apoc. 19:11). Doar după ce am înţeles aceste lucruri se poate trece la noul tip de jertfă apărut în Noul Testament sub mumele de jertfă duhovnicească[32]. (Romani 12:1)  „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, Sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească”.   Despre jertfele duhovniceşti citim în[33] Noul Testament (1Petru 2:5; cf. Ioan 4:23-24, Filipeni 3:3), ele sunt înlocuitorul rânduielilor trupeşti şi apar mai des în (Romani 12:1, Filipeni 2:17,4:18,2 Timotei 4:6, Evrei 13:15-16, Apocalipsa 5:8,6:9,8:3-4). Dar şi în Vechiul Testament apare acest tip de jertfă în limbaj metaforic de ex. („Psalmul 50:13-14,51:16-17, Isaia 66:20) şi  este continuată şi în literatura „intertestamentală, Testamentul lui Levi 3.6; Manual de disciplină 8-9; Filon, De Somniis 2.183).” Jertfele duhovniceşti nu sunt tot timpul spirituale, uneori implică moartea, martirajul dar „sensul în care ele sunt jertfe „duhovniceşti" se datorează faptului că ele aparţin de fapt epocii Duhului Sfânt (Ioan 4:23-24; Romani 15:16). Unele dintre acest tip de jertfă nu au aspect material ci spiritual şi nu au un ritual precis. Orice acţiune a Duhului Sfânt în inima omului poate fi considerată jertfă duhovnicească fiind ceva dedicat lui Dumnezeu şi acceptată de El, fără a fi o jertfă de ispăşire. Am menţionat mai sus că „Jertfa ispăşitoare este jertfa lui Cristos, fără de care aceste jertfe duhovniceşti nu ar fi acceptabile (Evrei 13:15; 1Petru 2:5)”. În momentul în care nu cunoaştem Cuvântul lui Dumnezeu, se fac confuzii, şi totul porneşte de la ce se spune la amvon sau ce învaţă Biserica, bine sau rău şi vom da exemple de învăţături greşite. Dacă vrei ca jertfa ta să fie duhovnicească trebuie să mergi la Cruce să mărturiseşti păcatul (îi spui pe nume, la modul concret) pentru că Sângele lui Cristos ne iartă de orice păcat, şi atunci tot ce faci mult sau puţin este primit de Domnul. În Biserica Catolică există învăţătura că omul poate contribuii la mântuirea sa, oamenii se autoflagelează şi chiar se răstignesc. Unii credincioşi au murit răstigniţi dar fără de folos, iar crucificarea lor a fost zadarnică pentru că erau doar oameni fără a fi şi divini. Un bărbat s-a lăsat răstignit pe cruce în ultimii 33 de ani, în Vinerea Mare şi acum caută un înlocuitor[34]. Un cetăţean din Filipine joacă rolul lui Cristos în Vinerea Mare, fiind crucificat pe o cruce din lemn, este o experienţă dureroasă pe parcursul celor 33 de ani. Numele lui este Ruben Enaje, are 58 de ani fiind originar din San Pedro Cutud, San Fernando, Filipine, şi a început acestă practică în 1980. El a anunţat că nu mai face acest lucru (scrie odditycentral. com), şi caută un înlocuitor, care să fie crucificat timp de 5 minute. De asemenea persoana în cauză trebuie să fie caracterizată de modestie şi să nu se laude „cu rolul special de Iisus Hristos”. Acestă tradiţie, o reconstituire a Crucificării lui Isus în San Pedro Cutud  a început din anul 1962, fiind inspirată din piesa unui dramaturg  din regiune. Crucificarea este un eveniment important, popular şi atrage mii de credincioşi anual, dar este controversată. Lideri religioşi, reprezentaţi de la ministru sănătăţi, condamnă această practică, chiar dacă este voluntară şi se încearcă o descurajare la acest festival anual. Rănile produse de cuiele metalice se pot vindeca cam în două săptămâni, dar fanaticii religioşi se oferă voluntari pentru a câştiga onoare şi este o modalitate de a-şi arăta credinţa. Dar cel mai important lucru este că  acest fenomen este învăţătura Bisericii, prin care se învaţă credincioşii că pot contribui la mântuirea lor, aspect care este erezie crasă. Din păcate nu este singura mai avem şi învăţătura despre purgatoriu, care nici ea nu are suport biblic. Purgatoriul[35]. (Purgatoriul  Biserica sau AdunareaSchiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole de Adrien Ladrierre. Volumul III), începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux. Fragment). Purgatoriul este o învăţătură greşită a Bisericii Catolice care susţine că cei care au murit într-o stare de har (adică nevinovaţi de păcate de moarte), au posibilitatea de a se curăţii prin pedeapsă şi suferinţă şi îşi ispăşesc greşelile, iar aceste suferinţe pot fi scurtate prin rugăciunile şi milosteniile rudelor şi prietenilor rămaşi în viaţă şi slujbele făcute anume pentru acest lucru. În acestă capcană a Diavolului cade şi „sfântul Augustin, cu prilejul morţii mamei sale, Monica, aminteşte de rugăciunile pentru morţi”, dar învăţătura eretică primeşte girul Bisericii Catolice prin anul 600 când Grigore cel Mare spune „Trebuie să credem că este un foc care curăţă marile greşeli înainte de a sosi ziua judecăţii.” De asemenea la Sinodul de la Trente hotăreşte că acesta învăţătură este definitivă şi se afirmă „Există un purgatoriu şi sufletele care sunt ţinute provizoriu în el, sunt ajutate prin rugăciunile credincioşilor, dar mai ales prin jertfa vrednică de primit a liturghiei.” De asemenea dă poruncă episcopilor să înveţe şi să-şi însuşească  acestă doctrină sănătoasă a purgatoriului, să fie „păzită, învăţată şi predicată printre credincioşii lui Cristos…”. Dar acestă erezie falsă nu este o învăţătură a Scripturii, nu are sprijin în Cuvântul lui Dumnezeu, se întemeiază pe  autoritatea părinţilor Biserici şi a sinoadelor anterioare. Ea este împotriva „învăţăturilor Scripturii şi a mărturiei pe care ea o dă despre iubirea lui Dumnezeu şi despre lucrarea Domnului Cristos pentru îndreptăţirea păcătosului şi iertarea păcatelor”. Locul unde se află purgatoriul şi unde suferă sufletele care ajung acolo, învăţătura Catolică nu o spune iar în Sinodul de la Trente se interzice întrebările în acest sens. Biserica Catolică vrea să înduioşeze pe cei rămaşi, se arată tablouri groaznice în care se chinuie  sufletele în foc arzător. „Dante Alighieri, [36]   surprinde  în Poemul Divina Comedie   ce a  fost scris în timpul exilului său între 1304 și 1321, acțiunea este situată de autor în primăvara anului 1300, în săptămâna dinainte de Paște, când Dante întreprinde călătoria în „lumea de dincolo”. Este anul sfânt („Il Grande Giubileo”) instituit de Papa Bonifaciu al VIII-lea, socotit la jumătatea duratei previzibile a lumii. Divina Comedia  prezintă călătoria lui Vergilius în Infern, Purgatoriu şi Paradis”. Interesant este faptul că acolo în infern îl vede şi pe Papă. Biserica Catolică[37]  se bazează pe versete din Scriptură scoase din context Matei 5:26  Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ.” De asemene se bazează pe texte apocrife[38] se întemeiază și pe practica rugăciunii pentru cei morți, despre cum vorbesc apocrifele din Biblie: „De aceea (Iuda Macabeul) a pus să se facă pentru cei morți jertfa de ispășire, ca să fie dezlegați de păcat” (2 Mac 12,45). Biserica Catolică afirmă că sufletele sunt torturate în purgatoriu până vor fi curăţite pe deplin, dar durata şederii lor acolo poate fi scurtată prin faptele celor vii făcute în locul lor, dar nu au siguranţa că s-a „plătit singurul bănuţ”, deşi rudele şi prietenii au făcut ungerea (maslul), sau rugat, au făcu slujbe etc. Cei care cred acestă învăţătură falsă se gândesc cu teamă la Purgatoriu şi la ei înşişi fără a dobândi o siguranţă a mântuirii. Din păcate „purgatoriul nu-i decât o invenţie omenească şi, ca atare, o minciună. Toată învăţătura Scripturii se opune acestei învăţături”. Ei neagă în acest fel deplinătatea Jertfei lui Cristos. O altă problemă este faptul că nu există nici o diferenţă între păcate de moarte şi cele care sunt ușoare, care se poate ierta scuzabil, fără gravitate, fiindcă orice păcat duce la moarte ” Dumnezeu spune că: „Plata păcatului este moartea…” (Romani 6:23) iar după aceea vine judecata (Evrei 9:26-27). Dar biblia adaugă şi „Darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Cristos Isus Domnul nostru”. Iar Isus[39] spune „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). De asemenea mai citim „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4:9-10). Apoi: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu… Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3:1-2). Isus a spus, căci este scris: „Cine crede în Fiul are (nu o va avea) viaţa veşnică…” (Ioan 3:36). Teoria ultimului bănuţ  cade iar Dumnezeu ne arată că iubeşte (Efeseni 2:4)  „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, 5  cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har Sunteţi mântuiţi)”. Dumnezeu îşi disciplinează copiii pentru ca să aibă părtăşie cu El. (Evrei 12:7-10), iar acest lucru se întâmplă până la moartea Trupului. (Evrei 9:27) „ Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata)”. Dumnezeu îngăduie aceste lucruri pentru a ne curăţii şi maturiza (1Petru1:6-7). Dreptatea lui Dumnezeu este satisfăcută de Jertfa lui Cristos, iar cel credincios când moare se mută la Domnul (Filipeni 1:23)  Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine,   dar nu în purgatoriu. „Scriptura spune că credincioşii au de adus mulţumiri Tatălui care i-a făcut vrednici să ia parte la moştenirea sfinţilor în lumină „şi care ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui”, şi asta chiar de aici de pe Pământ. (Coloseni 1:13-14)” Învăţătura Purgatoriului este o insultă faţă de dragostea lui Dumnezeu care este la modul absolut fiindcă Dumnezeu este dragoste „Gândul purgatoriului ţine sufletele într-o teamă continuă, pe când „în dragoste nu este frică,” spune apostolul Ioan şi „dragostea desăvârşită izgoneşte frica, pentru că frica are cu ea pedeapsa, şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste” (1 Ioan 4:18). De asemenea Dumnezeu spune în cartea Evrei „Cristos a adus o singură jertfă pentru păcate”, „că suntem sfinţiţi prin jertfirea trupului lui Isus Cristos, făcută odată pentru totdeauna;” că „printr-o singură jertfă, a făcut desăvârşiri pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi;” şi în sfârşit, că: „Dumnezeu nu-Şi mai aduce aminte niciodată de păcatele lor” (Evrei 10:10,12, 14,17).” Dacă mai trebuie să mergi în purgatoriu Dumnezeu este făcut mincinos, El nu face ceva împotriva Naturii Sale fiindcă este sfânt. Sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1:7). De asemenea mai amintim versete care pun Cristos S-a adus jertfă o singură dată ca să poarte păcatele multora” (Evrei 9:28), pentru cei care cred, ori „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn” (1 Petru 2:24). Învăţătura despre Purgatoriu este o hulă, dar Biserica Catolică „vrea totdeauna ca omul să-şi aibă partea lui de făcut în lucrarea de mântuire, aici sau în viaţa cealaltă”, ea este învăţătura Biserici nu a Scripturii. Isus ne-a iertat toate păcatele (Coloseni 2:13), nu mai trebuie să ne teme de condamnare (Romani 8:1), „că suntem mântuiţi pe deplin, înviaţi în Cristos, înviaţi împreună cu El, aşezaţi cu El în locurile cereşti” (Efeseni 2:5-6), şi 1 Corinteni 6:11  Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru. Şi trecem prin moarte la Domnul nu în Purgatoriu. Faptele Apostolilor 7:59  Şi aruncau cu pietre în Ştefan, care se ruga şi zicea: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu!”. Deci Purgatoriul ţine de invenţia şi învăţătura Bisericii Catolice, dar fără o bază biblică, fapt ce este o înşelare şi erezie care duce omul la pierzare veşnică. În Biserica Ortodoxă / moaştele şi închinarea la sfinţă şi la icoane: idolatria intrată în creştinism [40]. În anul 1517 în Germania începe Reforma, iniţiată de Luther este o întoarcere la Cuvântul lui Dumnezeu, la Scriptură. Tot ce a ţinut de practicile care nu s-au găsit în Scriptură au fost scoase din Biserică şi din viaţa de credinţă a creştinului reformat. Este de remarcat că nu Martin Luther, ci poporul de rând au scos din Biserici „icoanele şi moaştele (osemintele, sau frânturi de oase ale „sfinţilor), şi nu s-au mai închinat la ele. Au fost şi alte învăţături greşite ca  „închinarea la oasele unor morţi, practica rugăciunilor adresate unor oameni decedaţi şi închinarea la icoane?” Principiul fundamental a fost Sola Scriptura (numai ceea ce scrie în Sfânta Scriptură) şi citind Scriptura au constatat că Ea condamnă de fapt aceste practici, în afară de închinarea la Dumnezeu. Aruncăm o privire la o scurtă istorie când şi cum aceste practici ne-biblice au intrat în Biserici. Ele au început în Asia Mică în oraşul Smirna  prin 150 d. Cr. când episcopul Policarp, aflat sub persecuţie   (a fost ucenicul apostolului Ioan), nu a fugit de persecuţie, a plecat din oraş la o fermă, totuşi a fost găsit şi i s-a cerut să se lepede de Cristos, dar  a refuzat, a fost torturat şi ars pe rug. Creştinii rămaşi ia-u cules oasele şi le-au îngropat în cimitir. În perioada respectivă ziua morţi unui martir era considerată  ziua lui de naştere cerească. „La un an de la moartea lui Policarp[41], iubitului lor pastor, credincioşii din Smirna s-au adunat la cimitir, şi au făcut acolo Cina Domnului (împărtăşania), mormântul lui considerându-l a fi altarul.” Din păcate acest fenomen s-a repetat şi în anii următori, dar au făcut ceva în plus şi „au scos rămăşiţele lui din mormânt, le-au curăţat cu mare grijă şi le-au depus în altarul Bisericii, pentru ca fiecare Cină a Domnului să fie făcută peste rămăşiţele lui”. Acestă practică s-a răspândit şi la alte biserici care „au cules cu evlavie rămăşiţele pământeşti ale martirului lor local şi le-au depozitat în Biserică”. Apoi lucrurile au mers mai departe în rău şi credincioşii „considerat că martirul lor, fiind acum în prezenţa lui Dumnezeu şi fiind sfânt, are puterea să se roage pentru credincioşii din Biserica sau Bisericile lui şi deci au început să se roage lui, ca el să mijlocească la Dumnezeu pentru ei. În felul acesta s-a dezvoltat un adevărat cult al martirilor, adică a „sfinţilor. Astfel în anul 400 s-a trecut la venerarea sfinţilor. Redăm mai jos practicile cu privire la venerarea sfinţilor prin anii 400 d Cr. „Numele martirului era înscris în catalogul sfinţilor şi era poruncită recunoaşterea lui publică. Mijlocirea lui era cerută în rugăciunile publice ale Bisericii. Se dedicau (închinau) Biserici lui Dumnezeu în numele lui. Slujba divină şi euharistia erau celebrate în numele martirului. Se ţinea anual sărbătoarea (hramul) lui. Se făceau tablouri sau picturi ale lui, cu o aureolă în jurul capului lui”. Astfel în biserici rămăşiţele (relicve sau moaşte), erau puse în vase de argint, puse pe altar şi cinstite în mod public”. Aceste aspecte au întâmpinat şi opoziţie, astfel „un cleric  din Aquitania, pe nume Vigilantius, a contestat respectul acordat rămăşiţelor martirilor, afirmând că practicile legate de aceste relicve erau de origine păgână.” De asemenea Ieronim în 404 a scris un tratat numit Contra Vigilantius. Ieronim a avut ca suport autoritatea imperială şi pe moment s-a pus capăt acestor practici ne-biblice cu privire la venerarea sfinţilor. Din păcate s-a făcut un pas mai departe prin faptul că „că picturile de pe pereţii Bisericilor şi tablourile portabile ale sfinţilor au început să fie venerate. Şi la aceste practici s-a produs opoziţie în anul 305 Elvira din Sudul Spaniei a ţinut un Sinod, pentru a ca să definească credinţa creştină iar prin canonul 36 s-a găsit potrivit ca imaginile să nu existe în biserici aşa încât ceea ce venerăm şi la ce ne închinăm să nu fie pictat pe pereţi.” Dar acestă hotărâre a fost neglijata şi  bisericile au continuat să fie umplute de icoane. A fost o adevărată agitaţie cu privire la icoane,”o scrisoare de Ghermanus, scrisă cândva după anul 700 şi este adresată la doi episcopi anti-icoane,”, dar erezia îşi urmează cursul. Prin anul 700 arabii convertiţi la religia lui Mahomed au tolerat creştinismul dar erau împotriva icoanelor. Creştinii care s-au refugiat din cale lor au dus cu ei şi atitudinea islamiştilor care erau împotriva icoanelor, şi a oricărei reprezentări a divinităţii. Împăratul Bizanţului „Leon al III-ea Isaurul (a domnit între anii 717-741)”, moment în care arabii au asediat Constantinopolul, dar cetatea a rezista după un asediu de un an de zile de pe mare şi uscat. Leon era un om religios şi în sinea lui nu era de acord cu icoanele şi moaştele şi închinarea la sfinţi.” În anul 726 a avut loc o mare erupţie a unui vulcan pe insula Thera (Santorini), precum şi un cutremur devastator.” Leon ia acest eveniment ca şi o pedeapsă de la Dumnezeu din pricina icoanelor şi moaştelor, deci ia hotărârea şi interzice acestă practică, le scoate din bisericii şi mănăstiri, fiind considerate idolatrie şi ia obligat pe călugări să se căsătorească. . Opoziţia vehementă  a venit de la Papa de la Roma şi din mănăstiri. Leon al III-lea   a educat pe fiul lui Constantin  al V-lea (741-775), cu credinţa împotriva icoanelor, Constantin a continuat politica iconoclastă a părintelui său, a condamnat cultul Fecioarei Maria, cultul sfinţilor, iar călugăria a fost considerată ceva împotriva naturii umane. Constantin  al –V –lea, susţine mai departe politica anti-icoană ca şi Leon al IV-lea Khazarul (775-780) dar soţia lui era o adeptă a venerării sfinţilor şi a icoanelor. „La moartea lui Leon Khazarul, succesiunea la tron a avut-o fiul acestuia, Constantin al -VI-lea, care era minor. Mama lui, Irina, preia conducerea statului.” Astfel în Sinodul de la Nicea, împărăteasa Irina restaurează cultul icoanelor şi al sfinţilor[42]. În anul 802 Irina este înlăturată de la putere, urmează o perioadă tulbure. Se produc lupte mari între iconoclaşti şi iconoduli, iar pe tron ajunge „Leon al - V-lea armeanul (813-820), care este un convins iconoclast.” Se convoacă un nou Sinod la Constantinopol şi icoanele sunt înlăturate. După domnia lui Leon al –V- lea, care moare asasinat (820) se instalează dinastia „Amoriană sau Frigiană, prin Mihail al -II-lea (820-829), şi el un iconoclast pasionat. La fel face şi fiul lui Teofil, dar soţia lui Teodora era pasionată de icoane, care după moartea soţului se reintroduce cultul icoanelor ( Sinodul din 843). Acestă   reîntoarcere la icoane va fi definitivă, iar la „încheierea acestui Sinod, la 11 martie 843, s-a ţinut o slujbă solemnă în biserica Sfânta Sofia, în care s-a celebrat în mod solemn reintroducerea cultului icoanelor.” Momentul este denumit Duminica Ortodoxiei, care e sărbătorit în prima Duminică din postul paştelui. După acestă mică baleiere istorică, din punct de vedere biblic şi teologic  rezultă un singur cuvânt: idolatrie. Biblia  contrazice venerarea sfinţilor, închinarea la icoane fiindcă ele sunt o încălcare a primei din cele 10 porunci „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele care sunt mai jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti” (Exod 20:4-5). Cartea Deutronomul a fost scrisă de Moise, ca şi Legiutor a lui Israel cam  în timpul celor 40 de ani de peregrinare în pustie şi spune despre idolatrie: „În vremea aceea, Domnul mi-a poruncit să vă învăţ legi şi porunci, ca să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire. Fiindcă n-aţi văzut nici un chip în ziua aceea, când v-a vorbit Domnul din mijlocul focului la Horeb, vegheaţi cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca nu cumva să vă stricaţi şi să vă faceţi un chip cioplit, sau o înfăţişare a vreunui idol, sau chipul vreunui om, sau chipul vreunei femei, sau chipul vreunui animal de pe pământ, sau chipul vreunei păsări care zboară în ceruri, sau chipul vreunui animal care se târăşte pe pământ, sau trupul vreunui peşte care trăieşte în apele dedesubtul pământului” (Deut. 4:14-18). Dacă  Leon al III-lea s-a împotrivit închinării la sfinţi şi icoane, în apărarea acestora s-a ridicat Ioan Damaschinul (675-749). Ele a scris cărţi împotriva iconoclaştilor  în apărarea icoanelor. El susţine faptul că argumentaţia fundamentală care interzice idolatria şi-a pierdut valabilitatea odată cu Întruparea Fiului, care a sfinţit materia, iar venerarea lucrurilor nu este un păcat. Ori Biblia spune în mod clar Romani 8:22 Dar noi ştim că până acum, toată creaţia trăieşte suferind durerile specifice naşterii.   Deci materia este departe de a fi sfântă. Dar cu sfinţii din cer la care se aduc  rugăciuni cum rămâne, îmi pun eu acestă întrebare? Pavel distruge acest argumente al icoanelor „S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, animale cu patru picioare şi păsări. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimii lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii, în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci. Amin” (Romani 1:22-25). Esenţa idolatrie este faptul că omul se închină fiinţelor create în loc să se închine Creatorului. Dumnezeu revendică închinarea din partea omului în exclusivitate iar „Noi trebuie să ne închinăm Lui şi numai Lui. Nimic din toată creaţia nu-L poate înlocui şi nu-i este permis nici unui om să-L înlocuiască.” (Coloseni 3:5)  „De aceea, omorâţi mădularele voastre care Sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare la idoli”. Tot Pavel dă un exemplu legat de iubirea de avere, pentru că averea materială poate să ia locul lui Dumnezeu în „dragostea noastră”. (Efeseni[43] 5:5)  Căci ştiţi bine că nici un curvar, nici un stricat, nici un lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu. În momentul în care ne închinăm la altceva aducem ofensă Creatorului. Damaschin mai afirmă că „Dacă pe vremea lui Moise a fost valabil că nimeni n-a văzut faţa lui Dumnezeu, prin întrupare, noi am văzut faţa lui Dumnezeu când am văzut faţa lui Cristos, şi prin urmare acum putem picta faţa Lui şi apoi ne putem închina feţei Lui pictate pe icoană”. În psalmii lui David ni se spune să căutăm faţa lui Dumnezeu „„Psalmul 27:8 şi 34:5) fiindcă „înaintea Feţei Lui sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice la Dreapta Lui. (Psalmul 15:17), dar termenii folosiţi „Faţa lui Dumnezeu” şi „dreapta lui Dumnezeu”  sunt o metaforă şi înseamnă „Prezenţa lui Dumnezeu”. Ca şi un argument Dumnezeu spune despre om că. (Exodul 33:20)  Domnul a zis: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!”. Apostolul Pavel mai foloseşte cu privire la Întruparea lui Cristos „Faţa lui Cristos”, tot în mod metaforic cu referire la lumina cunoaşterii Slavei lui Dumnezeu pe „Faţa lui Cristos” (2 Corinteni 4:6) „ Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric” ne-a luminat inimile, ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos”. La fel şi noi vom fi schimbaţi având aceiaşi Slavă ca şi Isus Cristos (2 Corinteni 3:18)  „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi Suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului”. În nici un loc din Biblie nu găsim că se poate picta faţa  lui Cristos şi să ne închinăm Lui. Ioan Damaschinul a făcut o distincţie între închinare şi venerare, adorare, sau proşternere pentru a cinsti pe cineva. Dar acest lucru era prea subtil pentru poporul de rând nu a mai făcut  acestă deosebire. Discuţia despre moaşte sfinţi idoli este spulberată de cuvintele Domnului Isus Cristos „Căci este scris: „Domnului, Dumnezeului tău se te închini şi numai Lui să-I slujeşti” (Matei 4:10). În ceea ce priveşte rugăciunea adresată sfinţilor nu are suport biblic iar Pavel este categoric „Este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între om şi Dumnezeu: Omul Isus Cristos”(1Timotei 2:5). Ne întoarcem la Leon al III-lea Isaurul, care era un om sincer şi era convins că închinarea la moaşe, sfinţi şi icoane este idolatrie. A fost de fapt primul reformator al creştinismului cu 8 secole înainte de Luther, mişcarea de reforma a primit adeziunea a sute de episcopi şi aprobată de o mare parte din creştinism. Dar ce-o lipsea lui Leon era Biblia, iar când Luther a făcut Reforma deja  Gutemberg[44]  inventase tiparul şi a inaugurat acestă invenţie tipărind Sfânta Scriptură în 1445. Când Luther a început Reforma Scriptura în limba latină era deja în mâinile învăţaţilor vremii. Luther a tipărit Scriptura în limba poporului german aşa cum a făcu Cornilescu la noi, şi cărţile reformei datorită tiparului s-au răspândit cu repeziciune. Din păcate pe vremea lui Leon al III-lea „anul 843, aceasta a fost total înăbuşită şi ziua biruinţei moaştelor, sfinţilor şi icoanelor. …. . a biruit întunericul şi a fost stinsă lumina Adevărului lui Dumnezeu”. Reforma lui Luther s-a produs în Europa de Apus, şi a produs  şi dus Cuvântul lui Dumnezeu în civilizaţia modernă. Şi în România este necesară o reformă spirituală, deşii avem Biblii trebuie să trăim conform Cuvântului Său. Orice fel de închinare care ia locul lui Dumnezeu este idolatrie, nu ne putem închina fiinţelor create (sinele propriu) decât lui Dumnezeu. Prin Întruparea divină nu s-a schimbat nici o poruncă divină. Porunca întâi este (Matei 22:37)  Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.” Această poruncă nu lasă loc închinării la altceva „Dumnezeu ne vrea cu exclusivitate pentru Sine.” Dacă suntem cu adevărat copiii lui Dumnezeu, lumina Evangheliei vine în familia noastră, în bisericile noastre şi în România. Din nefericire la ora actuală şi bisericile Protestare şi ce le Neoprotestante  fac paşi înapoi în domeniul spiritual. Din păcate nici la Bisericile tradiţionale nu este aşa. Un exemplu printre altele este Pelerinajul la Mănăstirea Putna[45]  din 4-5 Martie 2017 în zona Iaşi şi Suceava, costul fiind de  220 de roni, cu nopţi de cazare, mic dejun şi transportul cu autocarul. Se mai adaugă alte servicii ca, „transport auto clasificat, cu aer condiționat și stație audio, cazare în hotel pensiune de 2 / 3, în camere duble/triple, mic dejun, însoțitor grup”. În preţ nu sunt incuse „- intrările la obiective, cheltuielile personale, mesele netrecute în program”. Se fac reduceri suplimentare „Tarif pelerinaj copii 0 - 6.99 ani (150.00 LEI), Tarif pelerinaj copii 7 - 13.99 ani (200.00 LEI) Supliment cameră single (80.00 LEI). În prima zi programul a fost, acoperită ca distanţă aproximativ 240 de km de la „Iași – Suceava – Mănăstirea Dragomirna (inchinare la moastele Sf. Iacob si gasim Icoana facatoare de minu a Maicii Domnului, cunoscuta ca vindecatoare si aducatoare de ploaie)– Mănăstirea Bogdana (inchinare la moastele Sf. Leontie de la Radauti, o partcica de la Sf. Teodosie de la Brazi), Rădăuți – Putna: Mănăstirea Putna (inchinare la racla cu sfinte moaste a mai multi sfinti si la Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, facatoare de minuni), Chilia lui Daniil Sihastrul, Biserica din Lemn a lui Dragoș Vodă. Cazare: Putna. În a doua zi distanţa acoperită a fost cam de 280 km şi a cuprins „Mic dejun. Putna – Marginea – Mănăstirea Sucevița (muzeul manastirii cuprinde o valoroasa colectie de arta medievala: icoane, sculpturi in lemn si fildes, broderii, manuscrise miniate, argintarie, acoperamintele de morminte ale domnitorilor Ieremia si Simion Movila) – Mănăstirea Moldovița (inchinare la Icoana Maicii Domnului, facatoare de Minuni) – Mănăstirea Voroneț (inclusa in Patrimoniul Mondial UNESCO, este considerata ``Capela Sixtina” a Rasaritului ortodox)  – Mănăstirea Humor (inchinare la racla cu particele de sfinte moaste de la mai multi sfinti si la Icoanele facatoare de minuni)– Iași. De asemenea s-au făcut reduceri cam de 30% din costul pelerinajului în funcţie de numărul de copii din grup. Se observă aspectul comercial pe lângă cel spiritual, plus ereziile amintite mai sus. Revenind la preoţia credincioşilor începe în inima noastră şi se extinde în afară în familie, biserică societate şi mai departe. Matei 28:18  Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. 19  Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. 20  Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu Sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.

6). Concluzii. Petru se pune în  postura de Rob şi Apostol  el a fost unul dintre ucenicii apropiaţi a lui Isus, a fost martor la Schimbarea la Faţă, şi lui i se descopere că Isus este Cristosul: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” şi primeşte un mandat „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui”. Aceste evenimente nu sunt de loc neglijabile, totuşi în momentul Răstignirii lui Isus, el se leapădă, dar după Înviere este reabilitat. El a fost purtătorul de cuvânt al ucenicilor în ziua de Rusalii  (Fapte 2 când se pocăiesc aproape 3 000 de suflete „Fraţilor, ce să facem? ” ) şi asupra activităţii lui este concentrată atenţia primelor 12 capitole din  cartea Faptelor Apostolilor. Aici[46] apare o problemă doar o „rămăşiţă.” va fi mântuită. (Isaia 10:22)  „Chiar dacă poporul tău, Israele, ar fi ca nisipul mării, totuşi numai o rămăşiţă se va întoarce, căci nimicirea este Hotărâtă, făcând să se reverse dreptatea”. Dacă la Pogorârea Duhului Sfânt presupunem că erau 3 milioane, în Ierusalim iar cei care au primit Cuvântul au fost doar 3000, acest lucru este forte puţin fiind doar „rămăşiţă”, iar acest lucru se poate extinde şi la cei din Biserică. Petru călătoreşte, vizitează biserici şi îşi exercită autoritatea apostolică şi are colaboratori. Unde nu reuşeşte să ajungă trimite epistole pastorale „aleşilor care trăiesc ca străini, împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia”. Epistolele au fost scrise înaintea de izbucnirea prigoanelor lui Nero împotriva creştinilor. Petru ocupă un loc proeminent în Biserica Primară, iar după Învierea lui Isus viaţa lui se schimbă dramatic. Prima dată vesteşte Evanghelia la evrei dar devine şi apostolul neamurilor. Petru scrie bisericilor pentru a le întări credinţa, să aibă o viaţă de supunere, smerenie şi mărturie nădejde şi să accepte suferinţa pentru Cristos, cu bucurie. În scrierile lui Petru de regăsesc împlinire profetice despre Isus Cristos, el insistă pe Momentul Crucii  lui Cristos care era în planul lui Dumnezeu, Petru face legătura dintre Înviere lui Isus şi Înălţarea la cer şi cheamă oamenii pocăinţă, botez prin credinţa în Isus Cristos şi avertizează că Isus va judeca lumea. Creştinii sunt chemaţi  la umilinţă şi smerenie, la veghere şi rugăciune şi la împotrivire în lupta cu Diavolul. Petru primeşte puterea de a face minuni, evenimentul de (argint şi aur) la Templu, a înviat-o pe Tabita şi este scos în mod miraculos din închisoare. Harul lui Dumnezeu s-a revărsat şi peste neamuri prilej de bucurie pentru creştini. Deşi tradiţia supradimensionează persoana lui Petru  şi al lui Pavel afirmând că a fost episcop în Roma, nu avem suport pentru asemenea afirmaţiei dar se pare că Petru a murit în timpul prigoanei dezlănţuite de Nero în anul 63 d. Cr. Casa lui Dumnezeu este o tematică a Scripturii îşi are începutul încă din Vechiul Testament, şi cum iese poporul lui Dumnezeu din Egipt Dumnezeu porunceşte lui Moise să facă un Cort fiindcă Dumnezeu doreşte să locuiască în mijlocul poporului ales. El este conceput după modelul din cer, sunt adunate materialele, sunt aleşi cei care construiesc Cortul, el este instalat iar Moise face o verificare. În Cort este pus Chivotul lui Dumnezeu prin care vorbea lui Moise. În timpul călătoriei prin pustie popasurile şi călătoria se făceau în funcţie de Norul de Salvă ce era deasupra Cortului. Seminţiile lui Israel  tăbărau împrejurul Cortului. Domnul a fost sfinţit de Dumnezeu şi când Slava lui Dumnezeu a umplut Cortul, preoţii au trebuit să iasă afară. Cortul simboliza prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului ales la modul concret dar şi cu împlinire în Cristos. (Ioan 1:14)  „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”. Dacă în Vechiul Testament mântuirea se obţinea prin păzirea poruncilor şi aducerea de jertfe de animale (în contul Jertfei lui Cristos), în Noul Testament prin Întruparea şi Jertfa de pe Calvar al Fiului, mântuirea este oferită tuturor din orice timp şi orice loc oamenilor care cred în Isus Cristos prin Har. Există şi alte simbolisme legate de Cort şi de Cristos, noi ştim că acum Isus Cristos este în postura de Rege peste împărăţia cerurilor, Mijlocitor şi mare Preot care face o slujbă de împăcare între noi şi Dumnezeu prin Sângele Lui. Cristos a plătit un preţ pentru răscumpărarea noastră dar şi noi trebuie să trăim o viaţă sfântă şi plăcută lui Dumnezeu, renunţând şi noi la obiceiuri sau tradiţii pământeşti, Isus era Logosul Cuvântul lui Dumnezeu oferit oamenilor  mântuire. „El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte”, iar prin Înviere Sa „este pârga celor adormiţi”.   Pavel afirmă importanţa Persoanei şi Jertfei lui Cristos „Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos? .” Plata păcatului este moartea dar Jertfa de ispăşire făcută de Cristos care a murit în locul oamenilor avem iertare. Nimeni nu poate intra în prezenţa lui Dumnezeu dacă nu a trecut pe la Cruce. Prin elemente şi simbolurile Cortului ni se oferă o imagina a planului lui Dumnezeu cu privire la mântuire, iar Dumnezeu îi spune lui David că El îi va zidi o Casă. „„El va zidi Numelui Meu o casă, şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui”, iar sarcina acestă revine lui Solomon. În creştinismul actual avem creştini cu statutul de copii ce beau lapte, vor să facă lucrarea Domnului, alţi nu sunt sinceri, umblă după o slavă deşartă şi Dumnezeu nu le primeşte lucrarea nici închinarea. De  asemenea lucrarea  se face cu mâinile curate spălate la Cruce şi există o condiţie „Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului. (2 Timotei 2:15) Tot ca şi Casa lui Dumnezeu în Scriptură avem Templul lui Dumnezeu, iar asemănarea dintre Cort şi Templu este evidentă Templul fiind proiectat de David la indicaţiile date de Dumnezeu, şi a fost construit de Solomon. Motivaţia construiri Templului era aceeaşi Dumnezeu dorea să locuiască în mijlocul poporului ales. În Templu se afla în Sfânta Sfintelor Chivotul lui Dumnezeu iar Templul este umplut de Slavă lui Dumnezeu. Templul lui Solomon, ca şi o mică istorie începe cu ducerea Chivotului în Templu, este sfinţit de Solomon, ulterior este jefuit de  Şişac împăratul Egiptului, este reînnoit de împăratul Asa, Ioas caută refugiu în Templu, este restaurat de împăratul Ioas, ulterior uneltele Templului sunt trimise împăratului Asirie, este curăţat de împăratul Zedechia, este pângărit de Manase, este curăţit de Iosia şi în final este jefuite de Nebucadneţar în 587 B. C, fiind vorba de primul Templu. El a fost construit timp de 7 ani şi a rezistat 400 de ani. Al doilea Templu a fost reconstruit de Zorobabel şi a rămas în picioare 500 de ani. Templul din timpul lui Isus Cristos a fost reconstruit ulterior de Irod a durat 90 de ani fiind ras de pe faţa pământului în anii 70 d. Cr, în era creştină odată cu căderea  Ierusalimului. Exista o „teologie a Templului” împăraţii buni sau răi fiind raportaţi la Templu. 2 Cronici 7:14  dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi-i voi tămădui ţara, acestea sunt binecuvântări dar urmează blesteme 2 Cronici 7:19  Dar dacă vă veţi abate, dacă veţi părăsi legile şi poruncile Mele pe care vi le-am dat, şi dacă vă veţi duce să slujiţi altor dumnezei şi să vă închinaţi înaintea lor, 20  vă voi smulge din ţara Mea pe care v-am dat-o, voi lepăda de la Mine casa aceasta pe care am închinat-o Numelui Meu, şi o voi face de pomină şi de batjocură printre toate popoarele. Reamintesc faptul că poporul Israel se afla în Legământul mozaic care era un Legământ condiţionat şi poporul aşi avea partea lui  de ascultare/neascultare de Dumnezeu cu consecinţele amintite mai sus. După  întoarcerea poporului evreu din robie, Babilonul fiind cucerit de perşi, împăratul Cir dă voi popoarelor strămutate să se întoarcă acasă. Au fost trei valuri  în care o parte din evrei s-au întors sub conducerea lui Ezra, Zorobabel  Nemia iar pe timpul lui Zorobabel se începe reconstrucţia celui de al doilea Templu, la ordinul împăratului Cir. Splendoare celui de al doilea Templu nu se compară cu primul Templu de asemenea nu se spune nimic despre Slava lui Dumnezeu din Templu. Lucrările sunt oprite un timp de popoarele păgâne din jur, dar se reiau şi lucrarea este terminată iar Templu rămâne 500 de ani ne-dărâmat. La fel ca şi la început Dumnezeu doreşte să locuiască în mijlocul poporului, dar Ezechil în vedenie vede urâciune din Templu. Chivotul nu mai exista. Sinagogile au apărut după perioada exilului. Mai târziu Templu este reparat de Irod şi înfrumuseţat acesta, fiind Templu din timpul lui Isus. El rămâne în picioare 90 de ani până în anul 70 d. Cr. când armata romana rade de pe faţa pământului Ierusalimul şi Templu şi interzicerea evreilor de a mai intra acolo prin pedeapsa cu moartea. Dacă  venim în spaţiul spiritual Isus Cristos este Templu, Biserica este locuinţa lui Dumnezeu în lume. Fiecare creştin este Templul lui Dumnezeu, iar în Escaton Dumnezeu şi Mielul divin devin Templul (Apocalipsa 21:22). Ca şi evenimente din Templul pământesc se poate aminti pe Zaharia care se întâlneşte cu un înger, Isus se duce la Templu la 12 ani, ulterior a dat învăţături în el, a alungat schimbătorii de bani, din curtea Templului, la Moartea Lui perdeaua din Sfânta Sfintelor se rupe, primii creştini se închinau acolo, iar Pavel este arestat la Templu. Se fac prorocii cu privire la distrugerea primului Templu (Ieremia 7:14-15, Ezechil 24:20-21) dar şi cu privire la al doilea Templu  (Marcu 13:2). Ca şi simboluri ale Templului el este un simbol al  Harului lui  Dumnezeu, în Noul Testament Isus Cristos este Templu, (Ioan 2:19-22), Biserica este percepută ca şi Templu (1Cor 3:16-17,2 Cor. 6:16, Efeseni 2:21-22, Evrei 3:6). La fel trupul omului este Templul lui Dumnezeu (1Cor. 6:19). Ca şi Mare preot Isus Cristos face o slujbă de curăţire şi împăcare între noi şi Dumnezeu. Creştinul de azi în viaţa de credinţă se raportează la Scriptură  iar ca şi Noul Templu Isus îl definitivează (Matei 18:20)  „Căci acolo unde Sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, Sunt şi Eu în mijlocul lor.” Ucenicii continuă să meargă la Ierusalim dar în timp se distanţează de El, despărţirea Creştinismului de Iudaism fiind un proces ce a durat cam 100 de ani. De asemenea   apare caracterul  inter-rasial al bisericii „În adevăr, nu este nicio deosebire între iudeu şi grec; căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. (Romani 10:12), Mesia fiind piatra din Capul Unghiului. Din alt punct de vedere imaginea Trupului lui Cristos se îmbină cu cea a Templului „În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi”. (Ioan 14:20). Ideea de Templu spiritual este dezvoltată în cartea  (Evrei 8:5)  Ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: „Ia seama” i s-a zis „să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte”. şi în (Apocalipsa 21:23)  Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, şi făclia ei este Mielul. Vedem  că în final lucrurile se îmbină în  armonios chiar dacă nu le înţelegem pe deplin. Mergem mai departe în Scriptură unde Casa lui Dumnezeu este Biserica pornind de la ce îi spune Isus lui Petru „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui”. Avem aici acelaşi motiv, faptul că Dumnezeu doreşte să locuiască în mijlocul poporului Său, în Biserică, iar Isus Cristos şi-a dat viaţa pentru Ea. Termenul de ekklesia este folosit şi în LXX, pentru adunare de la muntele Sinai, la sărbătorile evreilor sau adunare formată doar din capii familiilor. Ca şi Biserică „Noi credem şi mărturisim că după Noul Testament, totalitatea credincioşilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sau clasă socială, din toate timpurile, din cer şi de pe pământ, formează Biserica lui Hristos” ce înseamnă Biserica Universală. Această „Biserică nu e o organizaţie pământească vizibilă, ci e organismul viu, spiritual, al celor ce au crezut în Hristos şi au fost născuţi din nou”. (Evrei 12:23)„. Biserica locală face vizibilă Biserica Universală este o unitate a credincioşilor care se adunau în vederea unor practici religioase formată din cei Născuţi din Nou, botezaţi care practicau închinarea, rugăciunea, luarea sacramentelor Cina şi Botezul, cântări de laudă potrivit cu credinţa lor în Isus Cristos şi duceau mesajul mai departe la alţi oameni iudei sau păgâni. Ei se adunau în case particulare sau în Sinagogă, iar Biserica ca şi clădire apare abia în secolul 2. Credinţa în Isus Cristos nu se moşteneşte  ci se primeşte individual prin credinţa în Isus şi Naşterea din Nou, iar intrarea în Biserică se face în urma mărturisirii personale a credinţei şi prin Botez. Membrii între ei se numesc “fraţi” şi sunt egali în drepturi şi îndatoriri indiferent de rasă, naţionalitate, clasă socială sau pregătire educaţională. Bisericile au menirea de al proslăvii pe Cristos şi vestirea Evangheliei „Apoi le-a zis: ‘Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură”. şi „prin părtăşia frăţească de a da creşterea spirituală necesară fiecărui membru în parte.” Cristos este Capul Bisericii, iar credincioşii sunt mădulare ale Trupului lui Cristos având un scop precis fiecare membru din Biserică este un mădular care slujeşte în vederea zidirii  Trupului lui Cristos, fiind dependente unele de altele “Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos,”. „În planul lui Dumnezeu există o singură biserică, o singură adunare a tuturor sub conducerea lui Cristos” el fiind Capul Bisericii. Dar pe pământ există o pluralitate de biserici locale ce împreună formează Biserica Universală a lui Cristos. Avem metafore pentru biserică ca: Clădirea lui Dumnezeu, Ogorul lui Dumnezeu, Templul lui Dumnezeu, Fecioara curată, Ierusalimul de sus, Israelul lui Dumnezeu, Trupul lui Cristos, Templul Sfânt, Mireasa lui Cristos, Poporul ales, Preoţie împărăţească, Naţiune Sfântă, Popor care aparţine lui Dumnezeu, Turma lui Dumnezeu, Soţia Mielului. Dacă facem referire la Bisericile primului secol, pe scurt, avem Biserica din Ierusalim ca şi model pentru alte biserici (Faptele Apostolilor 2:42)  Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pîinii, şi în rugăciuni. A Început persecuţia, mulţi creştini s-au împrăştiat şi găsim Biserica din Antiohia care a fost de fapt şi prima biserică misionară şi acolo credincioşii au primit numele de creştini. Pavel, Barnaba şi tovarăşii lui ajung acolo şi porneşte în misiune de plantare de Biserici făcând trei călătorii misionare în Sudul  Asiei Mici, în Macedonia şi Grecia, în Vestul Asiei. Unde nu mai reuşeşte să ajungă trimite scrisori de mustrare sau îmbărbătare. Fiind rabin înainte, având educaţie, Pavel folosea Septuginta pentru a demonstra că Isus este Mesia Fiul lui Dumnezeu, iar când ajungea la neamuri predica prin punţi de legătură pe Cristos. În bisericile înfiinţate rânduia episcopi „El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători”. Există şi alte biserici menţionate în Noul Testament ca Biserica din Roma, biserici pe malul mării Negre ca bisericile din Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia. Alexandria şi în Mesopotamia. Sarcina de supraveghere a acestor Biserici revenea prezbitorilor. Bisericile erau formate din evrei şi neamuri, ia autoritatea divină aparţine Evangheliei apostolice din Scriptură. Ca şi caracteristici ale Bisericii avem faptul că Biserica (oamenii) este mântuită prin Sângele lui Cristos, şi  se trăia experienţa trăirii în Trupul lui Cristos, aveau părtăşie frăţească, se ajutau reciproc, se făcea Evanghelizare şi Biserica se organiza şi creşte ca număr de membrii. Se mai pot aduce în discuţie aspecte ca fraţi şi surori, diacon, prezbiter, părtăşie, creştere, misiune, sacrament, unitate, închinare. În momentul în care apăreau probleme Biserica trebuia să facă disciplină, iar ulterior Biserica cunoaşte persecuţia eklesială şi naţională. Vedem cum Dumnezeu zideşte Biserica, iar fiecare membru este un mădular la Trupului lui Cristos. De asemenea trebuie să facem diferenţa dintre clădirea Bisericii şi credincioşi, astăzi se pune accentul mai mult pe clădire şi mai puţin pe credincioşi, exact invers de cum ar trebui. Se pune întrebarea în dreptul fiecărui dintre noi suntem zidiţi şi anume unde, sau ne-am pus singuri, care este scopul meu sau al nostru în biserica locala a lui Cristos care a murit pentru Ea. Pe cine am zidit? la modul concret. Este jalnic dacă în Biserică există competiţie, lupta pentru putere sau alte lucruri care pun o barieră între noi şi Dumnezeu. Niciodată Dumnezeu nu va primi închinarea noastră însoţită de păcat sau după ce am rănit alţi credincioşi, de aceea trebuie să mergem la Cruce unde Sângele Mielului ne iartă de orice păcat. Ne întoarcem la Osea, ştim că cele două Regate s-au despărţit după moartea lui Solomon în anul 931, Osea fiind ultimul proroc în regatul de Nord înainte ca poporul să fie sus în robia asiriană. Acest lucru se întâmplă ca şi o pedeapsă a lui Dumnezeu fiindcă poporul Israel era în Legământul mozaic făcut cu Dumnezeu (legământ condiţionat) în care poporul îşi avea partea sa  responsabilitatea. Ulterior şi Regatul de Sud este dus în robia babiloniană de către Nebucadneţar. Osea se adresează unor viitori robi duşi pe alte meleaguri (strămutarea popoarelor cucerite este o practică veche) cu îndemnul „Desţeleniţi-vă un ogor nou” şi „Semănaţi potrivit cu neprihănirea, şi veţi secera potrivit cu îndurarea”, Dumnezeu nu se contrazice pe Sine  pentru ca un „credincios” sau o naţiune  îi place să trăiască în păcat şi pedepseşte aspru păcatul pe care noi îl face şi înlocuim ascultarea de Dumnezeu cu tot felul de surogate ieftine. Dumnezeu este sfânt curat, divin şi nu poate să facă nimic împotriva Naturii Sale. El are şi alte  atribute divine, ne-comunicabile, care nu au fost transmise şi omului iar cele comunicabile, calităţi  parţial au fost date şi oamenilor, ca mila, dragoste, răbdare, etc. Poporul evreu avea un mandat precis „ca să fii Lumina neamurilor”, ? şi să-l ducă pe scena istoriei pe Mesia. Din păcate nu a fost lumină şi aici se poate aminti Voia Povăţuitoare a lui Dumnezeu care îndeamnă omul la mântuire dar şi Voia Sa Hotărâtoare prin care îşi aduce  la îndeplinire planurile Sale indiferent    de voinţa oamenilor în cazul acest fiind vorba de Mesia, Unsul Cristosul. Misiunea de „Evanghelizare” a fost valabilă şi în timpul lui Osea este valabilă şi acum. Evanghelizarea înseamnă „întoarcerea bisericii dinspre sine în afară”. Evanghelizarea porneşte din inima lui Dumnezeu care a trimis pe Fiul, care după evenimentul Crucii ne trimite pe noi „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. 20 „ Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit”, poruncă ce curge mai departe în istorie. După 10 valuri de prigoană din primele trei secole „Marea Trimitere” a fost aplicată de fiecare credincios şi doar aşa a ajuns Evanghelia şi la noi. În discuţia dintre Isus şi Toma, Domnul îşi arată urma rănilor şi palme Lui. Întrebarea care se pune este noi ce arătăm? mâini bătătorite pe ogor  sau nimic. Lucrarea se face cu „mâinile curate” ca un om vrednic de lucrare „să vă purtaţi într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăţia şi slava Sa”. Dacă suntem falşi ne ocupăm de lucruri tangenţiale ce fost   Steaua ce a călăuzit magii, cine au fost magii, unde este  mormântul lui Isus, căutăm  giulgiul de la Torino, sau sfântul gral, etc… dar uităm Persoane pe Isus Cristos. Din păcate avem biserici fără Dumnezeu şi evanghelizare fără Cristos. Un creştin adevărat este preocupat de Persoana lui Cristos prin care a primit mântuire. Scriptura ne îndeamnă „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, 8  nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii, ca în ziua ispitirii în pustie”.  Natura şi termeni lui Dumnezeu nu se schimbă noi trebuie să trăim  cu Dumnezeu în fiecare zi. Dumnezeu este  Sfânt şi Etern este Imuabil, iar credinciosul trebuie să fie  lumină şi sare în toate vremurile. Principiul declarat de Osea atunci rămâne valabil până la sfârşit pentru că Isus Cristos este atemporal Apocalipsa 1:8  „Eu Sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul” zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic, un avertisment care nu este luat în seamă. Revenim la preoţia credincioşilor în care fiecare credincios are datoria să vestească Evanghelia fiindcă Dumnezeu a spus că suntem „o împărăţie de preoţi” iar acest statut ne plasează în zona sacrului. Ierarhia  falsă din unele biserici nu trebuie să ne împiedice de la acest lucru, fiindcă mulţi  fac abuz spiritual sau abuz de putere. Poate cel mai tare text este (Efeseni 4:11)  „Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, 2  pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos”, deşii este cunoscut de majoritatea, versetul 2 nu este luat în seamă, iar Biserica nu se zideşte, apărând multe probleme de ordin negativ în sfera spiritualului. Un  exemplu este învăţătura despre purgatoriu a Biserici Catolice, iar când Papa a decretat că dacă o mamă suferă acolo, credincioşii de pe pământ, rudele dacă se roagă pentru ea, cumpără o indulgenţă, persoana respectivă va suferii mai puţin se va purifica şi în final ajunge în cer. În mod normal ce nu face un copil pentru mama lui, dar este o învăţătură falsă fără suport biblic. Astfel se şterge diferenţa dintre sacru şi profan. Este o credinţă comodă, poţi să trăieşti cum vrei şi se poate cumpăra mântuirea, aspect complet fals pentru că se spune în (Romani 6:23)  „Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru”, iar mântuirea se primeşte prin credinţă în mod gratuit. Efeseni 2:8  „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu”. În Biserica Ortodoxă apare  rugăciune la sfinţi care să mijlocească pentru noi în special este supradimensionat rolul Mariei care poate să mijlocească pentru credincioşii de pe pământ. Dar cu tot respectul pentru Maria şi ea avea nevoi de mântuire (Faptele Apostolilor 1:14)  Toţi aceştia stăruiau cu un cuget în rugăciune şi în cereri, împreună cu femeile, şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii Lui, iar relaţia dintre mamă şi Fiu este schimbată Cristos a murit şi pentru Maria. În viaţa de credinţă avem bucurii, reuşite, dar şi eşecuri, dăm exemple biblice ca Moise, David, Ieremia Pavel şi foarte mulţi anonimi, dar trebuie să mergem mai departe. De Templul lui Dumnezeu nu ne putem apropia decât prin Isus Cristos fiindcă este Sfânt. Doar în felul acesta Dumnezeu are posibilitatea să lucreze prin noi sau printr-o naţiune cum au fost evreii (2 Corinteni 6:16)  „Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi Suntem Templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.” Prin fiinţa sacră lucrând în mediul laic ca medic salvez vieţi, ca reporter nu distribui materiale pornografice, fiindcă există o sacralitate a muncii, sacralitatea a adevărului, în toate domeniile vieţii, noi trebuie să fim sare şi lumină într-o lume degradată de păcat. De multe ori se poate să fim în culise, dar în realitate în ochii lui Dumnezeu nu  există aşa ceva, fiindcă Dumnezeu este acela care ne cheamă să împlinim planul Lui. Ne întoarcem la muntele Sinai unde  Moise primeşte de la Dumnezeu cele 10 porunci şi alte 600 şi ceva care reglementau, viaţa socială, aspectul ceremonial şi aspecte de igienă. La Moise se regăseşte principiul normativ la care se raportează preoţii Domnului de mai târziu. Se instituie preoţia aronică care este ceva temporară până la Cristos. Jertfele din Vechiul Testament erau antetipul Jertfei lui Cristos, iar  preoţii din Vechiul Testament, aveau ca slujbă principala  intermediar între om şi Dumnezeu   După Cristos apar primii creştini, iar la Rusalii este actul de Naştere al Bisericii. Din istoria Biserici  dacă o împărţim în perioade mari avem: Biserica Primară sau Apostolică, în primii 300 de ani, în  313 Biserica   se uneşte cu Statul primeşte numele de  Biserica  Catolică, iar biserica este puternic păgânizată. În anul 1054 apare marea schismă şi apare pe scena istoriei Biserica Ortodoxă. Prin anul 1500 – 1600   se produce Reforma Protestantă şi apar cultele Protestante şi Neo-protestante iar acum avem Biserici Evanghelice  şi ne întoarcem în urmă peste veacuri, ajungem în creştinism, depăşim 3 secole când deja s-a produs schimbare importantă, apar „ritualuri şi preoţi”  iar cu trecerea timpului se produc schimbări în Biserica Primară. Botezul şi Cina au devenit sacre, au fost venerate, ritualuri şi numai conducătorii le puteau oficia denumiţi clerici. Aceste lucruri au avut efecte negative în Biserică şi nu mai aveau suport biblic. În anul 250 d. Cr, Ciprian, Episcopul Romei a transferat în Biserica creştină întreaga preoţie din Vechiul Testament, cu robe speciale, cu altar, cu tămâie etc, iar preoţii s-au numit sacerdotes. În anul 313 Biserica se uneşte cu Statul (o mişcare politică) este puternic păgânizată şi începe Evul Mediu întunecat. În timpul căderii imperiului roman apare fenomenul mănăstirilor care păstrează într-o oarecare măsură valorile creştine. Împăratului Constantin îi plăcea Vechiul Testament cu războaie de cucerire, exact ce făcea şi el şi se produce a doua schimbare importantă, aceea că învăţătura lui Isus este  marginalizată. Religia Imperiului Roman  devine religia oficială iar conţinutul religie creştine  au fost formulate prin  decizii din Sinoade şi nu din Scriptură. Latrea înseamnă slujba preotului, a predicatorului vorbind de Noul Testament şi de timpurile de azi. În Biserica Catolică şi Ortodoxă există un moment în care preotul stă cu spatele la public (ca preoţii din Vechiul Testament) şi spune poporului ce îi transmite Dumnezeu, dar contrazice Scriptura şi oficiul de Mare Preot al lui Cristos. cer  (1 Timotei 2:5)  „Cãci un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos”). După Reformă în cultele protestante şi neoprotestante predicatorul stă cu faţa la public iar prin vocea predicatorului vorbeşte Dumnezeu. Există o dublă responsabilitate a predicatorului şi a celor care ascultă iar falsul se recunoaşte imediat. Predicatorul trebuie să vorbească din Scriptură, cu exemple din Ea ajungând şi la aplicaţia practică a zilelor noastre. Mesajul principal trebuie să fie axat pe Isus Cristos ca şi Mântuitor şi Domn. Dar pentru acest lucru trebuie să-l cunoşti pe Dumnezeu, pe Isus Cristos să iubeşti şi să vorbeşti despre Ei. Funcţia amvonului nu trebuie schimbată, predicând lucruri tangenţiale sau pe placul ascultătorilor. Biserica este privită ca şi Trup a lui Cristos, noi fiind mădulare care ne slujim reciproc în vederea zidirii Biserici. Ea are menirea să facă o slujbă de mijlocire în care voia lui Dumnezeu să fie cunoscută oamenilor. De asemenea problemele noastre le putem aduce înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, la modul individual sau corporativ pentru că avem intrare liberă la Tatăl prin Domnul Iisus Cristos. De asemenea trebuie să „vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată", adică de a depune mărturie pentru lucrarea de mântuire care se desfăşoară în lume. Prin fapte şi Cuvânt  trebuie să vestim Evanghelia lui Cristos. Se pune întrebarea  cum rezonează inimile noastre când se predică despre Cristos, ce avem în minte Numele Lui? …. . Isus este Lumină? , Pâinea vieţii, Adevărul, viaţă veşnică? redând doar o parte din titlurile lui Cristos care îl definesc. Păcatul lui Israel este un punct de referinţă ca şi stare morală când Regatul de Nord şi mai târziu Regatul de Sud, calcă Legământul mozaic, legământ condiţionat în care poporul evreu îşi avea partea sa de responsabilitate în sensul că trebuia să ţină Legea dată de Dumnezeu prin Moise. Pe timpul lui Osea, ultimul profet din regatul de Nord, poporul se bucura de roade materiale dar spiritual a căzut în necredinţă şi ţara s-a umplut de idoli păgâni şi aveau în ei roadele păcatului. Prosperitatea a avut un efect invers şi poporul şi-a întors faţa de la Dumnezeu la idoli străini. De fapt aceste aspecte au început deja în 931 după moartea lui Solomon când împărăţia se rupe, iar Ieroboam domneşte peste Regatul de Nord şi face ce este rău înaintea Domnului 1 Împăraţi 12:29  A aşezat unul din aceşti viţei la Betel, iar pe celălalt l-a pus în Dan. 30  Şi fapta aceasta a fost un prilej de păcătuire. Poporul se ducea să se închine înaintea unuia din viţei până la Dan. 31  Ieroboam a făcut o casă de înălţimi şi a pus preoţi luaţi din tot poporul, care nu făceau parte din fiii lui Levi. Astfel în timpul lui Osea nu exista loialitate faţă de tron, existau comploturi şi conspiratori în toate colţurile. Osea 4:1-2,7:1, Osea 9:15  „Toată răutatea lor este la Ghilgal; acolo M-am scârbit de ei. Din pricina răutăţii faptelor lor, îi voi izgoni din Casa Mea. Nu-i mai pot iubi, toate căpeteniile lor Sunt nişte îndărătnici”. Regatul de Nord era prins între marile puteri Asiria şi Egipt, a încercat să facă alianţe, dar au uitat de Dumnezeu care este Atotputernic. Închinarea se făcea la  dumnezei falşi şi s-a deschis uşa spre idolatrie, Astarteele şi Bali care au întunecat inima poporului, ce a ajuns în ritualuri crude și imoralitate nerușinată, enumerând  ”necinstea, crimele şi vărsări de sânge, hoţiile la drumul mare erau săvârşite  de tâlhari, şi de preoţi, iar  imoralitate era practicată pe scară naţională, necinstea se practica în comerţ şi în justiţie, găsim  idolatrie, beţie  şi neobişnuitul  „Şi jertfind  oameni, sărută viţei!". Astăzi Europa se întoarce spre ateism, neopăgânism, materialism feroce, iar creştinismul este afectat în rău. Aşa cum poporul evreu doar credea că are o relaţie cu Dumnezeu  ca şi popor ales, realitatea fiind alta  tot aşa creştinismul nu admite faptul că Isus Cristos este Capul Bisericii iar creştinii sunt mădulare care au un scop precis Efeseni 4:11  Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, 12  pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos”. Acesta este scandalul eclesiologiei de lungul secolele în care avem oameni care îşi asumă un rol pe care de fapt nu îl au şi avem papi, preafericiţi, bisericile tradiţionale şi cultele protestante şi neoprotestane, ierarhii şi oameni ce îşi asumă un rol de conducere. În aceste cazuri nu Duhul Sfânt călăuzeşte Biserica ci oamenii iar acest este un lucru cu grave probleme spirituale negative. Isus avertizează „Eu Sunt Viţa, voi Sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic”, şi că nimeni nu pot ajunge la Tatăl decât prin El. Poporul  Israel avea inima împărţită, erau nehotărâţi, făceau ceremonii religioase adresate lui Dumnezeu, doar de suprafaţă apoi se întorceau spre idoli străini, fapt pentru care au fost pedepsiţi. Şi azi mulţi creştini sau lideri duc o viaţă duplicitară fapt care afectează şi închinarea în Biserică. Evreii au dat vina pe alţii aşa cum facem şi noi de multe ori uitând ce a spus Isus ”Felul vostru de vorbire să fie: „Da, da; nu, nu”; ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău”. Evreii din Samaria erau invidioşi pe cei din Bet-Aven, pentru frumuseţea viţeilor de aur care mai târziu vor fi duşi în Asiria. Se umbla după o slavă proprie, iar Slava Domnului s-a depărtat de la ei „Ichabod”. Dumnezeu va pedepsi şi locurile unde poporul a păcătuit. Anterior Ghibea a fost un punct de reper al răutăţii evreilor în perioada judecătorilor păcat care a persistat peste generaţii. Osea îi avertizează despre jug şi vor fi forţaţi să facă lucruri care nu le place, pentru ca ei să caute pe Domnul. Osea 10:12  „Sămănaţi potrivit cu neprihănirea şi veţi secera potrivit cu îndurarea. Desţeleniţi-vă un ogor nou! Este vremea să căutaţi pe Domnul, ca să vină şi să plouă mântuire”, dar poporul nu ascultă. Acesta este un principiu din Scriptură „Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică.” Biblia ne îndeamnă „Este vremea să căutaţi pe Domnul”, care de fapt este un prezent continuu, iar mântuirea se primeşte tot prin Har. „Este vremea să căutaţi pe Domnul”, care de fapt este un prezent continuu, iar mântuirea se primeşte tot prin Har. Nu poţi să slujeşti pe Satan şi să aştepţi binecuvântări de la Dumnezeu. Jertfe Duhovniceşti. (1Petru 2:5)  Şi voi, ca nişte pietre vii, Sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie Sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. În Noul Testament apare un nou tip de jertfă denumită jertfă duhovnicească, dar care „nu are” nici o legătură cu Jertfa lui Cristos, iar prin cunoaşterea parţială a Scripturi se fac confuzii. Pentru a preciza Jertfa lui Cristos este tema principală a Noului Testament, ea este descrisă sub aspect  penal şi soteorologic, Isus fiind Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, este Mielul  Pascal, din Vechiul dar şi Noul Legământ. În cartea Evrei Isus este prezentat ca şi o împlinire a jertfelor din Vechiul Legământ. Isus este identificat ca şi Robul Domnului din Isaia 53, El este Unsul, Mesia Cristosul, în Noul Testament sunt folosite cuvintele de împăcare şi răscumpărare. Curăţirea păcatelor se face prin Sângele lui Cristos. Jertfa Lui este încheiată fiindcă s-a prezentata înainte lui Dumnezeu cu Sângele Său pentru curăţirea Sanctarului ceresc şi păcatele omenirii întregi. Acesta Jertfă este universală şi perpetuă. Astfel mijlocirea Marelui Preot este veşnică în cer şi face o lucrare de curăţire şi mijlocire acum pentru noi  până în escaton. În Vechiul Legământ animalele erau victime, jertfa era de substituţie, fiind înlocuite de Trupul  lui Isus pe Cruce, Jertfa este ceva real cu rezultat permanent fiindcă Isus Cristos a fost om şi divin în acelaşi timp. Întruparea a fost necesara pentru calitatea de Mântuitor a Domnului Isus ca Dumnezeu nu putea sa moara, a trebuit sa devină om pentru a muri. El  este o persoană din Trinitate, vine din veşnicii este egal cu Dumnezeu şi Duhul Sfânt în esenţa lor. Moartea lui este răscumpărătoare, ispăşitoare, de împăcare, şi înlocuitoare, cu valoare infinită. Prin Învierea Sa din Morţi. a validat sacrificiul pentru păcat, este nădejdea credinciosului. Învierea este un act al Trinităţii, reprezintă cea dintâi roadă a învierii credincioşilor, fiind părga celor adormiţi, dă valoare predicării Evangheliei, credinţei şi mântuirii. Isus Cristos s-a Înălţat la cer şi stă la dreapta Tatălui ca Împărat, Mare preot şi Mijlocitor  şi urmează să revină pentru a-şi instaura Împărăţia Cerurilor. Doar după ce am înţeles şi crezut Jertfa lui Cristos se poate vorbi de jertfe duhovniceşti „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, Sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească”. Ele sunt înlocuitorul rânduielilor trupeşti, apar frecvent în Noul Testament, nu implică moartea credinciosului au un aspect spiritual şi nu au un ritual precis. Orice acţiune a Duhului Sfânt în inima omului poate fi considerată jertfă duhovnicească fiind ceva dedicat lui Dumnezeu şi acceptată de El, fără a fi o jertfă de ispăşire. Ele nu sunt valabile fără credinţa în Jertfa lui Cristos, un ateu nu poate face aşa ceva, dar se fac confuzii dacă nu se cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu. Aceste confuzii apar de la ce anume învaţă Biserica, sau ce se spune de la amvon. Dacă cineva doreşte să facă o jertfă duhovnicească, trebuie să treacă pe la Cruce, să-şi mărturisească păcatul la modul concret fiindcă Sângele lui Cristos ne  iartă de orice păcat şi abia ulterior avem posibilitatea să „aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, Sfântă, plăcută lui Dumnezeu”, şi  este primită de Dumnezeu. Biserica Catolică învaţă că omul poate să contribuie la mântuirea sa, conţinutul  învăţăturii creştine este stabilit de Biserică nu de Scriptură. Astfel oamenii se autoflagelează, uni se răstignesc fără de folos şi chiar mor degeaba, nu sunt divini în plus contrazic universalitatea şi plinătatea Jertfei lui Cristos. Un exemplu de caz avem cum Un bărbat s-a lăsat răstignit pe cruce în ultimii 33 de ani, în Vinerea Mare şi acum caută un înlocuitor.   Dar practica este o erezie, o învăţătură a Biserici Catolice care contrazice Scriptura (1 Petru 1:18)  „căci ştiţi că nu cu lucruri peritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, 19  ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană”. Dacă omul s-ar fi putut mântui singur nu mai era necesar ca Isus Cristos să moară pe Cruce pentru păcatele umanităţii. O învăţătură şi mai periculoasă este  Purgatoriul, în care Biserica Catolică susţine că cei care au murit în stare de har (fără păcate de moarte) au posibilitatea de a fi curăţiţi prin pedeapsă şi suferinţă în Purgatoriu, iar dacă rudele şi prietenii fac rugăciuni şi milostenii, suferinţa din Purgatoriu se va scurta şi vor fi curăţiţi mergând în cer. Învăţătura nu are suport biblic. În acestă capcană au căzut şi  Augustin cu prilejul morţii mamei sale, dar doctrina purgatoriului este susţinută în continuare de Biserică un adept fiind Grigore cel Mare, iar Sinodul de la Trente hotăreşte că învăţătura este definitivă, şi dă poruncă episcopilor să şi însuşească acesta doctrină să înveţe credincioşii să fie ajutată prin liturghie. Nu se spune unde se află purgatoriul, dar Dante Aligherii  face satiră „Divina Comedia”, unde îl vede pe Papa în Infern când face călătoria imaginară în lumea din Infern, Purgatoriu şi Paradis. Deci învăţătura despre purgatoriu, este întemeiară pe autoritatea părinţilor, a bisericii, a sinoadelor şi este o erezie care contrazice Scriptura care ne învaţă despre lucrarea Jertfitoare a lui Isus Cristos, justificare prin credinţă (cartea Romani) şi iertare  păcatelor prin Sângele lui Cristos. Susţinere purgatoriului de către Biserica Catolică este subţire cu un text interpretat tedenţios. Matei 5:26  Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ.” De asemene se bazează pe texte apocrife se întemeiază și pe practica rugăciunii pentru cei morți, despre care vorbesc apocrifele din Biblie: „De aceea (Iuda Macabeul) a pus să se facă pentru cei morți jertfa de ispășire, ca să fie dezlegați de păcat” (2 Mac 12,45). Credincioşii catolici nu au siguranţa mântuirii nici pentru rudele lor dar nici pentru ei, chiar dacă au făcut maslu, rugăciuni şi slujbe. Ei neagă deplinătatea Jertfei lui Cristos, şi nu există păcate de genul scuzabile sau care duc la moarte. Dumnezeu spune că: „Plata păcatului este moartea…” (Romani 6:23) iar după aceea vine judecata (Evrei 9:27). Biblia adaugă „Darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Cristos Isus Domnul nostru”, sau  „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). De asemenea mai găsim scris „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre” Învăţătura Purgatoriului este o insultă faţă de dragostea lui Dumnezeu care este la modul absolut fiindcă Dumnezeu este dragoste „Gândul purgatoriului ţine sufletele într-o teamă continuă, pe când „în dragoste nu este frică,” spune apostolul Ioan şi „dragostea desăvârşită izgoneşte frica, pentru că frica are cu ea pedeapsa, şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste” (1Ioan 4:18). Învăţătura despre Purgatoriu este o hulă, dar Biserica Catolică vrea totdeauna ca omul să-şi aibă partea lui de făcut în lucrarea de mântuire, aici sau în viaţa cealaltă, fiind o învăţătura biserici nu a Scripturii. Isus Cristos ne-a iertat păcatele, nu mai suntem condamnaţi, suntem mântuiţi pe deplin, înviaţi în Cristos  şi vom fi cu El în Cer. În Biserica Ortodoxă avem închinarea la sfinţi, închinarea la oasele unor morţi, practica rugăciunilor adresate unor oameni decedaţi consideraţi sfinţi şi închinarea la icoane, o idolatrie intrată în creştinism. În Timpul reformei Luther  a iniţiat o întoarcere  la Cuvântul lui Dumnezeu din Scriptură pe principiul Sola Scriptura şi a tradus Biblia în limba poporului german aşa cum a făcu Cornilescu la noi, şi cărţile reformei datorită tiparului s-au răspândit cu repeziciune. Mergând pe principiul Sola Scriptura şi citind Biblia, ei au constat că aceste practici sunt condamnate de Scriptură. Reforma[47] a reuşit şi datorită faptului că au existat şi alţi reformatori ca  John Calvin, John Knox, Ulrich Zwingli, dar şi faptul prinţii Europei, care s-au săturat să trimită lăzile cu bani Vaticanului. Teologia reformată susţine autoritatea Scripturii, mântuire prun Har, Noul Legământ prin Cristos, Suveranitatea lui Dumnezeu, depravarea totală, Cuvântul lui Dumnezeu inspirat legare de credinţă şi practica ei în viaţă, Dumnezeu domneşte peste creaţie, alegerea necondiţionată, dar şi „Ispăşirea limitată”, Har irezistibil, perseverarea sfinţilor, necesitatea Evanghelizării. Alte aspecte sunt practicarea Cinei şi a Botezului, mai există perspectiva cesaționistă, și o perspectivă non-dispensaționistă asupra Scripturii. Ca şi scrieri se pot aminti  scrierile lui John Calvin, John Knox, Ulrich Zwingli și Martin Luther. „Confesiunea de la Westminster înglobează teologia tradiției reformate.” de asemenea  „Bisericile moderne din tradiția reformată le includ pe cele Prezbiteriene, Congregaționaliste și unele Baptiste”. Se produc lupte mari între iconoclaşti şi iconoduli, iar în final au câştigat credincioşii care se închinau la icoane moment numit şi Duminica Ortodoxiei sărbătorită în postul Paştelui. Ioan Damaschinul (675-749) a scris cărţi împotriva iconoclaştilor şi în apărarea icoanelor. El susţine faptul că argumentaţia fundamentală care interzice idolatria şi-a pierdut valabilitatea odată cu Întruparea Fiului, care a sfinţit materia, iar venerarea lucrurilor nu este un păcat, dar contrazice Biblia. Dacă ne uităm cu atenţie vedem  că prin închinarea la sfinţi moaşte etc, se poate rezuma la un singur cuvânt: idolatrie, ce contrazice Scriptura „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele care sunt mai jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti” (Exod 20:4-5). De asemenea în cartea Deutronom cap 4 Dumnezeu interzice închinarea la orice altceva. Domnul mi-a poruncit să vă învăţ legi şi porunci, ca să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire. Fiindcă n-aţi văzut nici un chip în ziua aceea, când v-a vorbit Domnul din mijlocul focului la Horeb, vegheaţi cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca nu cumva să vă stricaţi şi să vă faceţi un chip cioplit, sau o înfăţişare a vreunui idol, sau chipul vreunui om, sau chipul vreunei femei, sau chipul vreunui animal de pe pământ, sau chipul vreunei păsări care zboară în ceruri, sau chipul vreunui animal care se târăşte pe pământ, sau trupul vreunui peşte care trăieşte în apele dedesubtul pământului”. De asemenea materia nu este sfântă cum se pretinde ci cum spune Pavel „Dar noi ştim că până acum, toată creaţia trăieşte suferind durerile specifice naşterii”. La fel închinarea la sfinţi ţine de tradiţie fără un suport biblic, Pavel desfiinţează acest obicei „S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, animale cu patru picioare şi păsări. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimii lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii, în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci. Amin”. Biblia spune în mod clar „Este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între om şi Dumnezeu: Omul Isus Cristos” (1Timotei 2:5). Idolatria are ca esenţă faptul că oamenii se închină fiinţelor create în locul Creatorului, iar Dumnezeu pretinde închinarea în mod exclusiv „De aceea, „omorâţi mădularele voastre care Sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare la idoli”. Ioan Damaschin pretinde că prin Întrupare ne putem închina Lui prin icoane, dar în primul  rând doar se poate deduce cum  a fost Chipul lui Cristos, nu există o descriere sau pictură din timpul respectiv, iar pe de altă parte când David pomeneşte de „faţa lui Dumnezeu”, fiindcă „înaintea Feţei Lui sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice la Dreapta Lui”, sau fiindcă „înaintea Feţei Lui sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice la Dreapta Lui”, acestea sunt metafore fiindcă Dumnezeu spune „Domnul a zis: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!”. Tot aşa este şi cu „Faţa lui Cristos”, este tot în sens metaforic cu referire la lumina şi Slava lui Cristos „Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric” ne-a luminat inimile, ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos, sau Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi Suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului”. Isus Cristos a afirmat în cele două porunci Matei 22:36  „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” 37  Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.” 38  „Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. 39  Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Nici Dumnezeu nici Isus Cristos nu lasă închinarea la altceva în mod categoric fiindcă Dumnezeu ne vrea cu exclusivitate pentru Sine. Am dat ca şi exemplu pelerinajul de la Mănăstirea Putna. Dacă suntem cu adevărat copiii lui Dumnezeu, lumina Evangheliei vine în familia noastră, în bisericile noastre şi în România şi mai departe până la marginile pământului. Preoţia credincioşilor începe în inima noastră şi se extinde în afară în familie, biserică societate şi mai departe iar Isus ne promite că va fi cu noi în toate zilele fiind vorba de Marea Trimitere (Matei 28:18-20). Amin.

 7). Bibliografie.

Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/cartea-1-petru. html

INDEX TEMATIC DE TERMENI ŞI NUME DIN BIBLIE. Bucureşti 2003

Sait Itinerar Biblic http: //www. twrro. ro/attb/ J Vernon Mc Gee

MANUAL BIBLIC  de  HENRY H. HALLEY Editura „DOOR OF HOPE” 1983

Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2013/04/templu. html

Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2011/11/biserica. html

Mărturisirea de credință Baptistă  http: //www. baptist-tm. ro/

Sait http: //www. roboam. com/predici/cecredemnoi. htm O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit

RAVI ZACHARIS  MARELE ŢESĂTOR Editura  Majesty Press International

PUNCTE DE COTITURĂ ÎN ISTORIA CREŞTINISMULUI Editura Lux. MUNDI Arad  2012 Iosif Ţon

Comentariul biblic al credinciosului Vechiul Testament de William MacDonald

Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2012/07/jertfe-si-daruri. html

Sait https: //sclipiri. ro/un-barbat-s-a-lasat-rastignit-pe-cruce-in-ultimii-33-de-ani-in-vinerea-mare-si-acum-cauta-un-inlocuitor/

Sait http: //www. theophilos. 3x. ro

Blog https: //ardeleanlogos. wordpress. com/catolicism/purgatoriul/

Sait https: //ro. wikipedia. org/wiki/Divina_Comedie

Sait https: //ro. wikipedia. org/wiki/Purgatoriu

Blog http: //iosifton. ro/blog/moastele-inchinarea-la-sfinti-si-la-icoane-idolatria-intrata-in-crestinism_2018_02_21_blog

Blog https: //centruldepelerinaj. ro/pelerinaj/pelerinaj-la-manastirea-putna-1

Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/teologia-reformata. html

Recuperarea Creştinismului de A. W. Tozer. ed KERIGMA 2013

ARDELEAN VIOREL

[1] Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/cartea-1-petru. html

[2] IDEX TEMETIC DE TERMENI ŞI NUME DIN BIBLIE pag 54-55

[3] Sait Itinerar Biblic http: //www. twrro. ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[4] IDEX TEMETIC DE TERMENI ŞI NUME DIN BIBLIE pag 424- 423

[5] MANUAL BIBLIC pag  219- 221

[6] IDEX TEMETIC DE TERMENI ŞI NUME DIN BIBLIE pag 424- 423

[7] MANUAL BIBLIC pag  219- 221                       

[8] IDEX TEMETIC DE TERMENI ŞI NUME DIN BIBLIE pag 424- 423

[9] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2013/04/templu. html

[10] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2011/11/biserica. html

[11] Mărturisirea de credință Baptistă  http: //www. baptist-tm. ro/

[12] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2011/11/biserica. html

[13] IDEX TEMETIC DE TERMENI ŞI NUME DIN BIBLIE pag 424- 423

[14] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2011/11/biserica. html

[15] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2011/11/biserica. html

 [16] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2011/11/biserica. html

[17] IDEX TEMETIC DE TERMENI ŞI NUME DIN BIBLIE pag 424- 423

[18] Mărturisirea de credință Baptistă  http: //www. baptist-tm. ro/

[19]  O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit

Sat http: //www. roboam. com/predici/cecredemnoi. htm

[20] Marele Ţesător pag 70- 83

[21] PUNCTE DE COTITURĂ ÎN ISTORIA CREŞTINISMULUI Editura Lux. MUNDI Arad • 2012 Iosif Ţon

[22] PUNCTE DE COTITURĂ ÎN ISTORIA CREŞTINISMULUI Editura Lux. MUNDI Arad • 2012 Iosif Ţon

[23] PUNCTE DE COTITURĂ ÎN ISTORIA CREŞTINISMULUI Editura Lux. MUNDI Arad • 2012 Iosif Ţon

[24] Ardelean Viorel

[25] Sait Itinerar Biblic http: //www. twrro. ro/attb/ J Vernon Mc Gee

 [26] Comentariul biblic al credinciosului Vechiul Testament de William MacDonald pag  1001

 [27] Sait Itinerar Biblic http: //www. twrro. ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[28] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2012/07/jertfe-si-daruri. html

[29] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2012/07/jertfe-si-daruri. html

[30] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2012/07/jertfe-si-daruri. html

[31] Sait  O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit

Sait http: //www. roboam. com/predici/cecredemnoi. htm

[32] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2012/07/jertfe-si-daruri. html [33] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2012/07/jertfe-si-daruri. html

[34] Sait https: //sclipiri. ro/un-barbat-s-a-lasat-rastignit-pe-cruce-in-ultimii-33-de-ani-in-vinerea-mare-si-acum-cauta-un-inlocuitor/

[35] Sait http: //www. theophilos. 3x. ro  - https: //ardeleanlogos. wordpress. com/catolicism/purgatoriul/

 [36] Sait https: //ro. wikipedia. org/wiki/Divina_Comedie

[37] Sait http: //www. theophilos. 3x. ro  - https: //ardeleanlogos. wordpress. com/catolicism/purgatoriul/

[38]  Sait https: //ro. wikipedia. org/wiki/Purgatoriu

[39] Sait http: //www. theophilos. 3x. ro  - https: //ardeleanlogos. wordpress. com/catolicism/purgatoriul/

 [40] Blog http: //iosifton. ro/blog/moastele-inchinarea-la-sfinti-si-la-icoane-idolatria-intrata-in-crestinism_2018_02_21_blog

[41] Blog http: //iosifton. ro/blog/moastele-inchinarea-la-sfinti-si-la-icoane-idolatria-intrata-in-crestinism_2018_02_21_blog

 [42] Blog http: //iosifton. ro/blog/moastele-inchinarea-la-sfinti-si-la-icoane-idolatria-intrata-in-crestinism_2018_02_21_blog

 [43] Blog http: //iosifton. ro/blog/moastele-inchinarea-la-sfinti-si-la-icoane-idolatria-intrata-in-crestinism_2018_02_21_blog

 [44] Blog http: //iosifton. ro/blog/moastele-inchinarea-la-sfinti-si-la-icoane-idolatria-intrata-in-crestinism_2018_02_21_blog

 [45]  Blog https: //centruldepelerinaj. ro/pelerinaj/pelerinaj-la-manastirea-putna-1

[46] RECUPERAREA CREŞTINISMULUI de A. W. Tozer  pag 103 -111

[47] Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/teologia-reformata. html