Citeam cu ceva timp în urmă o scurtă știre despre Michael Bloomberg, fostul primar al orașului New York. Omul crede că va trăi până la vârsta de 125 de ani. La fel credea o prietenă a soției mele cu câțiva ani în urmă, doar că ea plasa cifra longevității ei la 130. Creștină americană de origine olandeză, era de altfel o femeie la locul ei, cu gusturi artistice, preocupări religioase și o viață îndestulată.
Deși nu întotdeauna exprimată, dorința după longevitate pare a fi mult mai răspândită decât s-ar crede și n-ar trebui să ne surprindă. Necunoscutele plecării din această lume exercită o profundă teroare asupra multor oameni, mai ales necredincioși, care nu pot accepta o realitate asupra căreia n-au control, după ce și-au asigurat un colțișor confortabil în această lume. Deși corect percepută ca inevitabilă, moartea este un concept împins spre periferia conștienței personale, ca subiect inconvenabil. La toate acestea se adaugă orgoliul de a trăi mai mulți ani decât alte persoane din cercul personal de influență. La sate, îmi amintesc, cei mai vârstnici săteni țineau evidența vârstelor - un fel de competiție de longevitate, cu speranța de a-i întrece pe concurenți.
Detestând apropierea morții, oamenii ignoră însă inconveniețele unei bătrâneți prelungite, care o precedă, mai ales faptul că aceasta din urmă înseamnă multiplicarea segmentului neproductiv al vieții. Pentru tineri, însuși conceptul de moarte este aproape străin, iar bătrânețea de neconceput.
Longevitatea are multe necunoscute pentru omul neavizat. Eclesiastul ne face un serviciu necesar amintindu-ne că anii bătrâneții aduc ”zilele cele rele”, care ne vor împiedica să găsim vreo plăcere în ei și că astfel de zile se multiplică pe an ce trece.
Presupunând, prin absurd, că prietena noastră va supraviețui (”a trăi” nu mi se pare termenul potrivit) până aproape de 130 de ani, cu siguranță că toți prietenii ei vor fi plecat din lume de multă vreme. Existența ei se va tărăgăna sub semnul unei triste singurătăți. Abilitatea de a-ți face prieteni scade vertiginos odată cu vârsta și probabilitatea ca semeni mai tineri să-ți dorească compania la o asemenea vârstă devine virtual inexistentă. Râvnitorii de ani mulți își închipuie că sănătatea, mobilitatea, independența și resursele, îi vor însoți până la capătul drumului, deși toate acestea s-au dovedit prieteni infildeli pentru predecesori.
La 130 de ani, copiii ei vor avea în jur de 100 de ani, iar nepoții se vor sfla la peste 70 de ani, deci toți înaintați în vârstă, în ”fericitul” (poate ”nefericitul”) caz că vor mai fi în viață. Și unii și alții vor avea nevoie de asistența celorlați, dar niciunul din ei nu va fi capabil să ofere asistența reciprocă necesară. Singura alternativă va rămâne asistența socială, cu viitorul ei precar și incert, cu euthanasia amenințând la orizont în multe din țările așa-zis ”avansate”.
La urma urmei, longevitatea, ca deziderat, nu-i decât o distragere de la lucrurile care contează cu adevărat, care pot zidi o viață împlinită, indiferent de vârstă. Longevitatea este o coordonată minoră, care nu oferă calitate vieții. Dimpotrivă, împinsă prea departe, nu aduce decât dezavantaje. Biblia ne amintește că, oricum, nu putem adăuga un singur cot la lungimea vieții care ne-a fost rânduită de Creatorul ei. De ce ne-am dori mai mult decât El ne dăruiește?
http: //agapianus. wordpress. com