- De ce spuneți voi mereu că trebuie să aveți o credință puternică în Dumnezeu? Este cineva care știe că credința lui Dumnezeu în voi este mai puternică decât credința voastră în El?
Am pus jos paharul din polistiren cu cafea neagră și am încercat să citesc chipul rabinului. El s-a aplecat înainte pe scaun și și-a înclinat puțin capul ca să mă poată privi direct în față.
- Poate crezi în Dumnezeu, dar nu uita niciodata ȘI DUMNEZEU CREDE ÎN TINE!
S-a uitat pe geam și a arătat cu degetul afară...
- În fiecare dimineață când soarele răsare și tu te trezești, Dumnezeu spune că crede în tine, că crede în povestea pe care o scrie prin tine. Crede în tine ca dar de care lumea are nevoie.
Binecuvântările lui Dumnezeu se înnoiesc în fiecare dimineață - nu ca o obligație față de mine, ci ca o afirmare a mea.
Îmi trăiam viața crezând asta pe deplin?
Am încuviințat încet din cap și mi-am trecut instinctiv degetul mare peste crucea abia vizibilă la încheietura mâinii mele stângi. CRISTOS ESTE ÎN MINE! AȘADAR DUMNEZEU NU POATE DECÂT SĂ CREADĂ ÎN MINE!
TRESTIA FRÂNTĂ N-O VA ZDROBI, ȘI MUCUL CARE MAI ARDE ÎNCĂ NU-L VA STINGE.
Dumnezeu a făcut ca lucrarea lui Isus SĂ VINDECE PE CEI CU INIMA ZDROBITĂ și dragostea lui Cristos față de noi este mai mare decât frângerea din noi. Dacă Isus este bun cu noi, de ce suntem cruzi cu noi înșine? Slăbiciunile nu ne fac nedemni de milă, dimpotrivă, ele Îl apropie pe Dumnezeu mai mult de noi - scria pastorul anglican din secolul al șaptesprezecelea Richard Sibbes, făcând referire la Psalmul 78.39. EL ȘI-A ADUS AMINTE CĂ EI NU ERAU DECÂT CARNE, O SUFLARE CARE TRECE ȘI NU SE MAI ÎNTOARCE.
Sunt cea frântă... și sunt cea preaiubită...
Există cuvinte mai vindecătoare ca acestea în univers? Există balsam mai alinător pentru toată frângerea mea?
În clipa în care Dumnezeu ar înceta să mai creadă în mine, va trebui va trebui să înceteze a mai crede că este suficient. CUM PUTEM SĂ CREDEM ÎN ISUS AȘA CUM CREDE ISUS ÎN NOI?
În dimineața aceea, deasupra norilor, am sorbit din cafeua fierbinte înghițind puțin din eternitate. Și acum, în dimineța aceasta, sub norii joși și grei, încărcați de ploaie, beau din adevărul acesta: Credința este o formă rară de comuniune. Noi, în frângerea noastră credem în Dumnezeu și Dumnezeu crede în noi prin frângerea noastră.
Pun loțiunea la loc în dulăpiorul de la baie. Norii din spatele meu, foarte joși înspre est, se reflectă în oglindă. Ploaia marchează ritmul harului susținător pe sticla ferestrei și grâul îl bea cu nesaț. Deodată sună telefonul, Elle Jae mă sună în fiecare dimineață după ce își duce copiii la școală... decid să-i mărturisesc:
-Ei bine, stau aici și mă străduiesc să cred că în mine există suficient de mult ca să pot da și altora. Încerc să-mi amintesc...
- Ascultă, spune Elle Jae în timp ce ia înghițituri din micul dejun - exact despre asta am discutat aseară la grup.
Aud în receptor cum curge apa, ceea ce înseamnă că își toarnă ceva de băut.
- Când Isus i-a ales pe ucenicii Săi, a ales niște inadaptați imperfecți. A crezut în niște oameni ratați, nu-i așa?
Îmi trec pieptănul prin păr... Așa-i! Capătul streșinii reflectat în oglindă picură constant.
- Știi când Petru a ieșit din barcă și a vrut să fie ca Isus, când a vrut să umble pe apă, dar a văzut valurile și a început să se scufunde? Acum gândește-te, în cine n-a crezut Petru?
Mă întorc spre ploaia ce toarnă și caut răspunsul.
- În el însuși.
Nu o spun cu voce tare dar răspunsul meu este prompt. Înțeleg ce vrea să spună. Poate că Petru nu s-a îndoit de Isus în momentul scufundării, de Isus care stătea pe valuri chiar în fața lui, de Isus în care s-a încrezut suficient încât să strige după ajutorul Lui...
- Poate că Petru s-a îndoit că Isus crede în el.
Și, brusc, după ce și-a revărsat înțeleciunea asupă-mi, mi-a urat o zi bună și a închis. Am rămas nemișcată în timp ce cuvintele ei îmi răsunau în minte. Am fost chemată și ajutată. Pot să cred în Dumnezeu, în Isus, într-un mod ce-mi dă certitudinea că Isus crede în mine? Poate că nu este suficient să cred în Isus - poate trebuie să cred că Isus cred eîn mine suficient de mult încât să mă aleagă. Dacă Cristos m-a ales, poate El să nu aibă încredre în mine? Pot să cred că Isus crede în mine? Și ce știu eu despre a trăi ca și cum Isus ar crede în mine? Nimic nu ne poate despărți de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Cristos! Și totuși, de ce mă îndoiesc? Oare nu reprezintă crucea de la încheietura mâinii mele faptul că Isus chiar crede în mine? Isus ne cheamă la viață din abundență fiindcă știe că ne poate împuternici și umple cu Duhul Lui. Și dacă El crede în noi și în ceea ce poate fi dat prin noi, cum pot eu să nu cred?
Mă întorc la geam. Îmi iau poșeta. Picăturile de ploaie se plimbă fără teamă pe sticlă. Isus încă umblă pe apă. Isus nu a potolit o singură furtună, El poate să potolească toate furtunile noastre. Isus este glasul harului răspândit de vânt, El revarsă îndurarea ca o ploaie, aduce belșugul prin fisurile unor lucruri precum boabele de grâu, nu zdrobește trestia frântă și nu stinge mucul care încă mai fumegă. Și vine la noi ca un semn, ca semnul crucii, un semn ce arată că Dumnezeue coboară la noi, crede în noi, în dragoste, în răscumpărare, în înnoirea tuturor lucrurilor, că ne face suficienți fiindcă EL ESTE. Și vine la noi ca lumina ce răzbate printre nori.
-VENIȚI, URMAȚI-MĂ! VENIȚI, EU CRED ÎN VOI, FIINDCĂ AM VENIT SĂ LOCUIESC ÎN VOI!
-