Într-o grădină-n sat, lâng-un izvor
A răsărit un firicel de dor,
Răzbind ‎prin lut, încet se-nfiripează,
Să se ridice, -ntr-un târziu cutează.

‎E primavară, e călduţ, e soare
Şi s-a-nălţat şi delicata floare
Îmbobocită, fragedă, sfioasă
Şi toţi se miră cât e de frumoasă!

Îndrăgostită, plină de lumină,
S-a-mprietenit cu florile-n grădină,
Mereu întreabă, caută cu mirare,
Ar vrea să-şi înţeleagă-a ei chemare.

‎Florile vara-şi dau în vânt parfumul,
Iar gâzele-au să vină cu duiumul:
“De soare să te bucuri cât se poate!”
‎Aşa-i vorbiră ale ei surate.

‎Câte miresme, ce culori, ce vis! …
Să fie-acesta noul paradis?
Ce-nvăluire blândă de căldură! ...
Nici n-a simţit cum săptămâni trecură.

‎N-a observat cum pleacă-n stol cocorii,
‎Nici cum pe boltă se-adunară norii,
Dar într-o dimineaţă, ‎pe răcoare,
Văzu un fluturaş slăbit cum moare... .

‎În altă zi vântul bătu mai tare
Şi-i smulse din petale pe cea mare
Şi a purtat-o-n zările înalte...
A plâns-o, dar le-avea pe celelalte.

Aşa trecu o zi, trecură două
Şi a sosit şi toamna-n lună nouă,
Şi, cum stătea-‎n grădină zgribulită,
Fără podoabă, tristă, dezgolită,

Zări-n pământ un bob, un mic grăunte …
E rodul ei... . ! de-acum o să înfrunte
Şi vânt şi ploi, chiar apriga ninsoare! …
‎Şi se-aplecă-n duioasă-mbrăţişare.

‎Apoi căzu-ntr-o lungă amorţire …
Sosise-a iernii ‎aspră despărţire
Şi stele mii din cer pe rând căzură
‎Peste-a mea floare şi pe glia sură.
…………………………

‎Nu plâng cu deznădejde a ei moarte,
‎E doar un anotimp ce ne desparte;
În primăvară, la topirea gheţii,
Va fi trezită iar în zorii vieţii.