Un spic de grau rebel, se hotara ‘ntr-o zi
Sa se desprinda din al Dragostei manunchi,
Si dezlegand funia Iubirii, spicelor-frati le rosti;
Ma simt prea strans, n-am libertate, cu voi impreuna pe genunchi!

De cate-un vant strain prin lanuri mai adie,
Voi, mult prea strans va tineti de Cuvant,
Voi nu cunoasteti nici o alta melodie,
De parca n-ati trai cu totii pe pamant.

Cand peste-un frate vine incercarea, si e greu,
Cand e purtat incoace si incolo,
De ce durerea sa o simt si eu?
De azi ‘nainte, eu vreau sa fiu… “solo”!

Si cine zice ca nu pot sa fiu curat?
Sau ca de-s singur viata-i mult mai grea,
Sa stau cu fratii-n snop, m-am saturat,
E simplu, fac ce vreau… aceasta e…. decizia mea!

S-a rupt din snop si dus a fost,
La margine de lanuri, printre spini
Si a trait o viata seaca, fara rost,
Departe de-alte spice, cu straini.

Dar mai tarziu venit-au ploi, furtuni si intristare,
Pacate, boli, durere si amaraciune,
Iar bietul spic n-avea odihna, pace, alinare,
Nu mai erau spice, langa el, in snop la rugaciune.

A plans cu lacrimi sincere de pocainta, pe genunchi,
Si a cerut iertare si din Harul vechi… macar un strop,
Te rog, primeste-ma din nou in sfantul Tau manunchi,
Ma leaga Tata, iar cu fratii mei in snop.

Caci nu-i in lume o mai mare bucurie,
Decat sa cresti cu fratii-n Tarina Divina,
Si sa fii liber, strans unit in partasie,
Zilnic udat cu stropi de Har si de Lumina.

S-a apropiat de el Stapanul iar cu duiosie,
Si cu-o iubire ce nicicand n-a inteles,
L-a ridicat din nou ca prima dat’ din glie,
L-a strans la piept, l-a pus in snop si iarasi l-a ales.

Marius Alexandru 10/15/2019