Emoții albe

Toamna, îmi vine de multe ori, să mă agăț de sprânceana unui munte,
Și să, , gâdil sub burtă '' norii albi, ca pletele Lui Dumnezeu! ...
Să-mi simt mâinile – vara –, , înecându-se în hramul florilor de tei ''
Aducându-mi aminte, de mirosul vasului de nard, turnat pe picioarele Mântuitorului, de, , păcătoasa neînțeleasă '' de cei cu ochii tiviți de nervi...
Și, chiar mi-ar plăcea, să, , întocmesc cu ziua '' o ciocârlie, învăţându-mă cum să-mi reglez vocea în: Do, Re, Mi-e dor, mi-e dor de Dumnezeu! ...
Și apoi, spre un sfârșit de seară, să-mi, , ung genele cu praful aripilor de înger '' ce năpârlește – probabil – noaptea, când îmi veghează somnul.
Iar în tragica mea încercare, de a-mi lăsa, , tălpile sărutate de pământ '' Îi voi spune Dătătorului de primăveri; , , Doamne, încălzeşte-mi mâinile înghețate de obrăznicie și neascultare! ...
Apoi, într-o profundă emoție de bine, voi adormi într-un: Amin!

Viorel Balcan Valentin