Am auzit că treci prin Ierihon
Grăbit în drumul Tău spre Ghetsemane.
Şi nu-mi mai amintesc din care zvon
Şoptit de ura gurilor profane,
Am înţeles că-n cuie, în piroane,
Te-or ţintui mulţimile duşmane.

Treceai cu pas mărunt, cugetător,
Pe drumul nins de flori de primăvară.
Cu Tine ucenicii-ncetişor
Sfioşi purtau şi ei a Ta povară.
Mi se părea că este prima oară
Simţind în pieptu-mi inima să doară.

Am auzit că n-ai să mai revii
Prin satul nost' atins de cercetare.
Că mergi cu gând la cruce a zdrobi
A lumii nesfârşită-ncătuşare.
Şi-ntr-un fior adânc de remuşcare
Am înţeles că-i ultima chemare.

Priveam cu ochii grei, îndureraţi,
Trecutul trist şi încărcat de vină.
Mă acuzau vânzările de fraţi;
Purtam în suflet aluat de tină.
Şi dacă n-ar fi fost himere sa mă ţină
Te-aş fi chemat ca oaspete la cină.

Aş fi dorit în iute salt de ciută
Să trec peste mulţimi, în disperare,
Să-Ți întâlnesc privirea Ta durută,
Să-Ți povestesc umplut de nerăbdare
Păcatul ce m-apasă şi mă doare
Să-mi dăruieşti o binecuvântare.

Dar n-am putut de gloatele trudite.
Vuia Iudeea de la Nord la Sud.
Atâtea vieţi de veacuri înrobite -
De plânsul lor era pământul ud!
Aş fi dorit doar glasul să-Ți aud...
Şi m-am urcat atuncea într-un dud.

Tu Te-ai oprit în loc din a Ta grabă
Şi m-ai chemat duios, plin de iubire:
"Zachee, dă-te jos şi vin' degrabă
Să-ţi dărui astăzi dulcea mântuire".
Şi coborând, privindu-Te-n uimire
Păşeam din beznă în nemărginire!

Ne-am aşezat la cină, amândoi.
Zâmbea prin geam măslinul înflorit.
Mesia cel dorit era la noi
Cu harul Său cel nemaipomenit.
Şi din lumina Lui din infinit
Veni în Ierihonul umilit!

Privind în ochii-Ţi limpezi, de smarald,
Adânci ca necuprinsul din zenit,
Ţi-am spus, încurajat de-un zâmbet cald,
Că din averea strânsă necinstit
Voi da 'napoi nu parte, ci-mpătrit
Acelora ce i-am nedreptăţit.

Cu glasul blând, de dragoste pătruns
Mi-ai dezlegat misterul neştiut:
Că Fiul Omului va fi străpuns
Că din vecii în lume S-a născut
Să mântuie tot ce era pierdut
În slăvi să ducă fiul cel căzut.

Topită atunci de razele credinţei
Se risipea încet din suflet ceaţa.
Şi curăţit de plânsul pocăinţei
Mă ridicam în noua dimineaţă
Gustând râvnita harului dulceaţă
A 'Celuia ce este însăşi VIAŢA.