Iertarea divină și nașterea din nou sunt întotdeauna coexistente și inseparabile. Nici un om nu primește numele nou de copil al lui Dumnezeu fără ca, în același timp să primească o natură nouă. El devine imediat părtaș la sfințenia divină. Condamnarea este îndepărtată, vinovatul este iertat și, așa cum ziua urmează mereu după noapte, o schimbare măreață e săvârșită de Duhul Sfânt creând în interiorul sufletului o nouă viață spirituală - una de devotament și pace.
Scripturile descriu această lucrare a Duhului Sfânt ca o nouă făptură, o ființă născută din nou, născută din Duhul, o trecere de la moarte la viață, ne-a adus la viață împreună cu Hristos și prin multe alte expresii asemănătoare, toate indicând noutatea și sfințenia. Este o asemenea reînnoire a sufletului încât întoarce majoritatea năzuințelor către Dumnezeu, iubirea pentru păcat e distrusă, puterea păcatului e sfărâmată și se zămislește o dorință și o plăcere pentru sfințenie.
Într-o anumită măsură, creștinul este sfințit când este regenerat. Este pus deoparte pentru Dumnezeu, este o nouă făptură în Hristos Isus. O viață nouă, cerească este revărsată asupra lui prin Duhul Sfânt. Este adus din întuneric la lumina minunată. Stăpânirea păcatului este frântă. Dragostea lui Dumnezeu este turnată în inima lui ceea ce este imboldul pentru ascultare și embrionul sfințeniei. Toate dorințele, gusturile, motivațiile, scopurile și năzuințele lui sunt schimbate. El NU MAI TRĂIEȘTE PENTRU SINE, VIAȚA LUI ESTE ASCUNSĂ CU HRISTOS ÎN DUMNEZEU. Are biruință asupra lumii și asupra păcatului, se bucură de pace lăuntrică, umblă înaintea Domnului având o viață nouă, iubindu-L pe Dumnezeu și păzind poruncile Lui.
Regenerarea este începutul sfințeniei. Orice ține de esența sfințeniei poate fi găsit în embrion în toți acei care sunt copii ai lui Dumnezeu. Dar deși elementele sfințeniei sunt împărtășite, lucrarea înnoirii interioare este doar începută nu sfârșită prin regenerare. În acest punct, toate bisericile sunt de acord. Ele susțin că regenerarea nu eliberează sufletul de depravare. Ea aduce o putere care împiedică izbucnirea depravării în păcat faptic, dar destrăbălarea interioară rămâne manifestându-se printr-o predilecție spre rău, o tendință de a păcătui, o înclinație de depărtare de Dumnezeu, o pornire de a păcătui. Episcopul Foster spunea:
Păcatul comis și depravarea simțită sunt foarte diferite: una este o acțuine, cealaltă este o stare a sentimentelor. Credinciosul regenerat este salvat de una și are harul posibilității de a avea biruință asupra celeilalte dar dispoziția în sine rămâne într-o oarecare măsură, sub controlul unei puteri mai mari sădite înăuntru, dar încă mai opune rezistență, demonstrându-și prezența actuală și nevoia de o sfințire deplină.
Nu e deloc neobișnuit ca, în momentul iertării, oamenii să creadă că depravarea este complet nimicită. Schimbarea este atât de mare -chiar de la moarte la viață- încât lucrarea înnoirii morale pare desăvârșită. Dragostea și bucuria sufletului născut din nou sunt atât de îmbelșugate încât, pentru un timp, creează impresia că sufletul e deplin curățit.
Cât de ușor se trage concluzia: Dacă nu mai simt nici un păcat, înseamnă că nu mai există păcat în mine; dacă nu se stârnește, prin urmare, nu există; dacă nu acționează, nu există, dar nu după mult timp sunt treziți la realitate înțelegând că păcatul a fost doar SUSPENDAT nu DISTRUS.
Când se întâmplă acest lucru, noul convertit e deseori surprins și alarmat iar uneori își socotește convertirea un eșec din cauză că nu cunoaște Scriptura sau dubla natură a păcatului. Richard Watson spune:
O astfel de diferență există între starea de regenerare și starea de sfințire deplină, desăvârșită și este general acceptată. Regenerare, după cum am văzut, este concomitentă cu justificarea, însă apostolii, adresându-se unui grup de credincioși din bisericile cărora le scriau epistole, au pus înaintea lor -deopotrivă prin rugăciunile pe care le înălțau pentru ei, cât și prin îndemnurile pe care le dădeau- un nivel mai înalt de izbăvire de păcat și o creștere mai mare în virtuțile creștine. Este suficient să cităm două pasaje pentru a demonstra acest lucru:
Dumnezeul păcii să vă sfințească El Însuși pe deplin; și: duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos 1 Tes. 5.23
Deci, fiindcă avem astfel de făgăduințe, preaiubiților, să ne curățim de orice întinăciune a cărnii și a duhului, și să ne ducem sfințirea până la capăt, în frica de Dumnezeu -2 Cor. 7.1
În ambele pasaje, subiectul este ELIBERAREA DE PĂCAT, RUGĂCIUNEA, în primul caz și ÎNDEMNUL, în al doilea caz, merg până la sfințirea DEPLINĂ A SUFLETULUI ȘI A DUHULUI ca și a TRUPULUI sau a cărnii de ORICE PĂCAT; prin acestea nu s epoate înțelege decât izbăvirea noastră completă de orice poluare spirituală, de toată depravarea lăuntrică a inimii, cât și de aceea care se manifestă în exterior prin toleranța față de simțuri și care este numită întinăciune a cărnii și a duhului.
Prin regenerare, păcatul este supus și învins, dar nu este distrus. Fortăreața Sufletului Omului A FOST CÂȘTIGATĂ PENTRU DOMNUL EI LEGITIM, însă în garnizoana ei stau ascunși câțiva trădători, răniți și sângerânzi, dar nu morți. Boala e modificată dar nu dezrădăcinată. Lucrul chinuitor și ucigător e înnăbușit, câteva ramuri sunt tăiate însă rădăcina nu e smulsă. Depravarea e suspendată, împiedicată, înnăbușită dar nu dată complet afară din suflet. Nu domnește, dar există! Tendințele de a păcătui sunt controlate dar nu stârpite! Încă există o bătălie înăuntru un fel de dualitate în care firea și duhul se luptă. Nu vrem să minimalizăm lucrarea măreață și slăvită a convertirii dar experiența mărturisește că mai rămâne o infecție a firii care se luptă împotriva Duhului chiar și în aceia ce sunt regenerați.
Deseori, rezultatul este că din păcatele-embrion din inimă, izvorăsc păcate faptice în viață.