Gen. 18.22-23; 32-33 Bărbaţii aceia s-au depărtat şi au plecat spre Sodoma. Dar Avraam stătea tot înaintea Domnului. Avraam s-a apropiat şi I-a zis: „Vei nimici Tu oare şi pe cel bun împreună cu cel rău?" Avraam I-a zis: „Să nu te mânii, Doamne, dacă voi mai vorbi numai de data aceasta. Poate că se vor găsi în ea numai zece oameni buni.” Şi Domnul i-a zis: „N-o voi nimici, pentru cei zece oameni buni.” După ce a isprăvit de vorbit lui Avraam Domnul a plecat. Şi Avraam s-a întors la locuinţa lui. Mijlocirea lui Avraam pentru neprihăniţii din Sodoma este un exerciţiu al dragostei unchiului pentru familia nepotului său Lot. Avraam nu cere suspendarea dreptăţii lui Dumnezeu pentru cei nelegiuiţi dacă aceştia nu s-au pocăit încă. Mijlocitorul mizează în final pe prezenţa a cel mult zece oameni neprihăniţi, deşi în prima fază a rugăciunii sperase că se vor fi găsit în cetate chiar şi cincizeci de oameni buni. N-a fost să fie aşa, iar Dumnezeu ştia cu siguranţă acest lucru. Rugăciunea de mijlocire a lui Avraam este un exemplu de solidaritate cu chinul sufletesc al celor neprihăniţi din cauza păcatului. Şi astăzi este nevoie de aportul acestor mijlocitori. Nu poţi să pui un cuvânt pentru cineva înaintea Domnului dacă nu eşti prieten cu Dumnezeu aşa cum era Avraam. Mijlocirea adevărată şi nobilă exprimă sinceritatea şi devotamentul dragostei pentru acei slujitori ai Evangheliei care se află tot timpul în pericol de moarte pe câmpul Evangheliei. Pavel avea nevoie de fraţi care să-l sprijinească în rugăciune: ”Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru Domnul nostru Isus Hristos şi pentru dragostea Duhului, să vă luptaţi împreună cu mine în rugăciunile voastre către Dumnezeu pentru mine, ca să fiu izbăvit de răzvrătiţii din Iudeea şi pentru ca slujba pe care o am pentru Ierusalim să fie bine primită de sfinţi.” (Rom. 15.30-31) Ca străjer spiritual şi profetic Isaia îşi ia un angajament pilduitor pentru fiecare dintre noi când spune: ”De dragostea Sionului nu voi tăcea, de dragostea Ierusalimului nu voi înceta, până nu se va arăta mântuirea lui, lumina soarelui şi izbăvirea lui, ca o făclie care s-aprinde.” (Is. 62.1)