Gen. 22.1-5 După aceste lucruri, Dumnezeu l-a pus la încercare pe Avraam şi i-a zis: „Avraame!” „Iată-mă!”, a răspuns el. Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care îl iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere de tot acolo, pe unul dintre munţi, pe care ţi-l voi spune.” Avraam s-a trezit dis-de-dimineaţă, a pus şaua pe măgar şi a luat cu el două slugi şi pe fiul său, Isaac. A tăiat lemne pentru arderea de tot şi a pornit spre locul pe care i-l spusese Dumnezeu. A treia zi, Avraam a ridicat ochii şi a văzut locul de departe. Şi Avraam a zis slugilor sale: „Rămâneţi aici cu măgarul; eu şi băiatul ne vom duce până acolo să ne închinăm, şi apoi ne vom întoarce la voi.” Textul acesta ne redă cea mai puternică încercare a credinţei patriarhului Avraam când apar pentru prima dată pe paginile Bibliei expresiile: singurul tău fiu şi dragostea tatălui pentru acesta. Toată acţiunea de închinare înaintea Domnului, atât a tatălui cât şi a fiului, se petrece în contextul ascultării necondiţionate de porunca divină. Avraam n-a ezitat nicio clipă, ci s-a conformat întru totul la porunca: „Ia pe fiul tău!” Era o repetiţie în costumele Calvarului. Dumnezeu îl va cruţa pe Avraam de jertfirea lui Isaac în clipa când acesta chiar era gata să-l sacrifice, dar nu Se va cruţa pe Sine, la Golgota, de moartea Fiului Său, Isus Hristos, care S-a făcut Om tocmai pentru acest scop al jertfirii pentru cei păcătoşi. Cele două slugi au fost lăsate în urmă într-un anumit loc pentru a fi cruţate de şocul emoţional al jertfirii copilului Isaac şi sunt astfel folosite de Avraam ca martori ai învierii fiului său. Ele nu aveau să vadă scena „morţii” lui Isaac, dar trebuiau să admită învierea acestuia pe care îl vedeau în carne şi oase înaintea ochilor. Ca slujitori ai Tatălui ceresc, pe care Îl prefigurează Avraam, şi noi credem că Isus cel trecut prin moarte este viu în vecii vecilor şi acest fapt este suficient în sine în faţa Tatălui pentru justificarea noastră. Să conferim închinării noastre înaintea lui Dumnezeu această dimensiune practică a ascultării necondiţionate prin care să se poată vedea clar costul pe care adevărata credinţă ni-l cere. Pe Avraam l-a costat viaţa singurului său fiu pe care îl iubea ca să se poată închina înaintea lui Dumnezeu. Ce cost ne cere astăzi închinarea noastră? Credincioasa Ana, soţia lui Elcana, s-a închinat la Templu dăruindu-I lui Dumnezeu pe primul ei copil, pe Samuel, exact aşa cum promisese. David nu a vrut să se închine Domnului fără să-l coste nimic acea închinare. El, regele Israelului, i-a plătit lui Aravna, iebusitul, bunurile şi proprietăţile funciare pe care le-a închinat lui Iehova. Mai târziu, în Noul Testament apostolul Pavel n-a vrut să aducă lui Dumnezeu drept jertfă Neamuri care s-au întors la Dumnezeu prin lucrarea altuia. Pavel scrie Bisericii din Roma următoarele: ”Eu îmi împlinesc cu scumpătate preoţia Evangheliei lui Dumnezeu, pentru ca Neamurile să-I fie o jertfă bine primită, sfinţită de Duhul Sfânt.” (Rom. 15.16b)