Gen. 49.1-2; 28 Iacov a chemat pe fiii săi şi a zis: „Strângeţi-vă şi vă voi vesti ce vi se va întâmpla în vremurile care vor veni. Strângeţi-vă şi ascultaţi, fii ai lui Iacov! Ascultaţi pe tatăl vostru, Israel! ... Aceştia sunt toţi cei ce alcătuiesc cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi acestea sunt lucrurile pe care li le-a spus tatăl lor când i-a binecuvântat. I-a binecuvântat cu o binecuvântare deosebită. De cele mai multe ori binecuvântările lui Dumnezeu sunt distribuite prin oamenii Săi. Dumnezeu i-a promis lui Avraam că va face din el o binecuvântare pentru alţi oameni. Într-adevăr se poate spune că ultima sută de ani din viaţa patriarhului este atât de importantă pentru istorie încât a afectat şi continuă să afecteze întreaga umanitate. Înainte ca Iacov să devină un instrument uman al binecuvântării divine pentru fiii săi Dumnezeu a lucrat cu migală şi speranţă la viaţa acestuia. De la profilul iniţial de înşelător pentru fratele său Esau, Iacov, la finalul vieţii sale, când simţea că i se apropie clipa plecării în veşnicie, şi-a convocat toţi fiii în formulă completă, pentru binecuvântările lui Dumnezeu. Era nevoie ca ei toţi să lase toate activităţile curente şi să vină împreună la tatăl lor Iacov. Aşa lucrează Dumnezeu: El ne vrea pe noi toţi, copiii Săi, să venim la rugăciune pentru a-I primi binecuvântările. Nu putem trăi fără binecuvântarea Tatălui ceresc fără această „respiraţie a sufletului” care este rugăciunea. Dumnezeu cunoaşte viitorul vieţii noastre şi conduce evenimentele istoriei. Nimic nu-L ia prin surprindere pe Dumnezeu. El a planificat totul pentru poporul Său Israel şi pentru Biserica Sa. El deţine răspunsurile la toate problemele noastre de aceea nu trebuie să ne lăsăm tulburaţi de eşecurile trecătoare. Noi luptăm, asemenea fiilor lui Iacov, în echipa Răscumpărătorului suprem. Pentru a înţelege misiunea noastră pe pământ şi destinul etern este absolut necesar să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru l-a cerut şi Iacov fiilor săi. Ei erau capii celor douăsprezece seminţii ale poporului ales, Israel. Fiecare dintre ei a primit o binecuvântare deosebită de a celuilalt şi niciunul nu a respins-o prin cârtire sau datorită necredinţei. Iacov cunoştea bine istoria fratelui său Esau care n-a primit binecuvântarea lui Dumnezeu datorită necredinţei sale. Ca să putem fi o binecuvântare pentru alţii, în sens evanghelistic, este necesar să renunţăm de bunăvoie la confortul şi egoismul nostru şi să le spunem semenilor noştri că „orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit sunt de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.” (Iac. 1.17) Darul suprem venit de sus este Domnul Isus Hristos, pe care dacă Îl primim în inima noastră, prin credinţă, avem acces la toate comorile şi binecuvântările înţelepciunii Sale, atât pe pământ cât şi sus în ceruri.