Ps. 73.16-28 M-am gândit la aceste lucruri ca să le pricep, dar zadarnică mi-a fost truda, până când am intrat în Sfântul Locaş al lui Dumnezeu şi am luat seama la soarta de la urmă a celor răi. Da, tu-i pui în locuri alunecoase şi-i arunci în prăpăd. Cum sunt nimiciţi într-o clipă! Sunt pierduţi, prăpădiţi printr-un sfârşit năpraznic. Ca un vis la deşteptare, aşa le lepezi chipul, Doamne, la deşteptarea Ta! Când mi se amăra inima şi mă simţeam străpuns în măruntaie, eram prost şi fără judecată, eram ca un dobitoc înaintea Ta. Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă; mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă. Pe cine altul am eu în cer în afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine. Carnea şi inima mea se prăpădesc: dar Dumnezeu este stânca inimii mele şi partea mea de moştenire. Căci iată că cei ce se depărtează de Tine pier; Tu nimiceşti pe toţi cei ce-Ţi sunt necredincioşi. Cât despre mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să vestesc toate lucrările Tale.
Problema cu care se confruntă psalmistul Asaf, în prima parte a Psalmului 73, este şi problema fiecăruia dintre noi: invidierea celor prosperi care o duc pe plan material mai bine decât noi şi care, după părerea noastră, nu-şi merită fericirea în care se scaldă. Putem aprecia în acest sens sinceritatea lui Asaf. De obicei oamenii îşi ascund cu grijă atitudinile lor de invidie. Când psalmistul se uită la starea sa se vede plin de cârtiri şi de frustrări pe care şi le-a putut suprima abia când a păşit în Casa lui Dumnezeu şi acolo i s-a destăinuit tocmai soarta acelor oameni pe care el i-a invidiat. Acum Asaf se smereşte înaintea Domnului şi se consideră ca un om „prost şi fără judecată” şi ca „un dobitoc” ce se orientează după instinctul carnal şi după foamea stomacului. În concluzie lui Asaf îi este ruşine de invidia sa când stă înaintea Domnului. Dumnezeu îi arată sfârşitul celor răi şi-i deschide ochii să poată aprecia la justa ei valoare relaţia cu El. Tonul psalmului se schimbă complet în partea finală. Dumnezeu îi acordă călăuzire lui Asaf în gândurile sale în aşa fel încât să nu-şi mai găsească loc în mintea sa gândurile negre. Ţinta călăuzirii nu este, de fapt, pământul, ci cerul. Acolo Domnul Isus îi este singurul său Prieten. Este valabilă această afirmaţie şi pentru fiecare dintre noi? La început Asaf îi invidia pe cei răi pentru aşa-zisa lor fericire, trecătoare. Acum el mizează pe fericirea apropierii de Dumnezeu ca să-şi însuşească voia şi planurile Sale, să-şi revendice în El cel mai sigur loc de adăpost pentru ca, în contra-partidă, să devină un factor activ în lucrările Creatorului. Acesta este singurul destin valoros şi cu adevărat vrednic de invidiat. Dumnezeu să ne ajute să nu-I înşelăm aşteptările.