Mat. 27.46-50 Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, lama sabactani! , adică „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Unii din cei ce stăteau acolo, când au auzit aceste vorbe, au zis: „Strigă pe Ilie!” Şi îndată, unul din ei a alergat să ia un burete, l-a umplut cu oţet, l-a pus într-o trestie şi I-a dat să bea. . Dar ceilalţi ziceau: „Lasă să vedem dacă va veni Ilie să-L mântuiască.” Isus a strigat iarăşi cu glas tare şi Şi-a dat duhul.

Această rugăciune din versetele de mai sus este într-un anumit sens continuarea agoniei din Ghetsimani şi marchează sfârşitul celor trei ore de întuneric de la ceasul 12 la ora 15, sau după orarul zilelor de atunci, de la al şaselea ceas la al nouălea. Învăţăm de aici să fim circumspecţi atunci când afirmăm în rugăciune că Dumnezeu ne-a părăsit. Biblia spune că tocmai atunci, în mod obiectiv, Tatăl era în Hristos împăcând lumea cu Sine. Interpretarea dată de cei care se aflau la piciorul crucii acestui strigăt era cu totul greşită, deoarece sfinţii, chiar şi în ceruri fiind, nu-i pot mântui pe alţi oameni. Cel rău stăpâneşte minţile oamenilor ca să le inspire tot felul de gânduri şi aşteptări greşite. Isus ca Miel al lui Dumnezeu murea ca să ridice păcatul lumii şi n-avea nevoie de salvarea sfinţilor, ci este exact invers: sfinţii au nevoie de sângele Lui ca să-i spele de orice păcat. Aşa a recunoscut şi Ioan Botezătorul că avea nevoie de Isus, Mântuitorul lumii. Şi fiecare dintre noi trebuie să recunoaştem nevoia fundamentală a mântuirii noastre prin credinţa în Isus Hristos. Dumnezeu să ne ajute să-L primim pe Isus în inimă, ca Mântuitor şi Domn, câtă vreme mai este deschisă uşa harului pentru cei păcătoşi.