Într-o seară de iarnă goală, mă întorceam de la o întâlnire de tineret, însoțit de câțiva tineri. Pe atunci la cei douăzeci și patru de ani pe care îi aveam, eram cuprins de o mare înflăcărare când susțineam anumite idei. Îmi aduc aminte că și în acea seară îmi susținusem cu înverșunare opinia. Pe atunci nu aveam prea multă experiență și de aceea tot entuziasmul meu mă împingea spre fanatism religios. Acum, privind în urmă îmi dau seama ce bine ar fi fost dacă nu m-aș fi angrenat în unele controverse religioase și aș fi stat liniștit în banca mea. Dar pe atunci gândeam altfel și cuprins de elanul tinereții mele, mă avântam în unele dispute pe teme biblice, și așa făcusem și în acea seară. Mergeam pe stradă continuând discuția cu acei tineri ce mă însoțeau. La un moment dat, când se așternu un moment de tăcere între noi, Ionuț îmi spuse privindu-mă: , , Tu ai avut dreptate în ceea ce ai susținut, pentru că lucrurile sunt așa cum ai afirmat.”
Am rămas surprins privindu-l cu mirare pe acel tânăr de nouăsprezece ani, care în urmă cu ceva timp îmi atrăsese atenția. Întrebasem pe cineva cei cu el, de unde venea, și aflasem că venea dintr-o lume dură a satului și că lucra de câțiva ani ca cioban la o stână. Un timp, privindu-l în acea biserică mă întrebasem: , , Oare cât înțelege el despre Dumnezeu?” Și deodată tot ceea ce spusese, îmi dezvăluia faptul că în adâncul ființei lui exista o sete a sufletului său după Dumnezeu. Străbătuse un drum greu prin viață până la cei nouăsprezece ani ai săi. De altfel, totul i se citea pe chipul său marcat adânc de vicisitudinile vieții. Nu era prea înalt și nici prea corpolent, avea părul negru puțin încrețit, ochii căprui, în care i se citea acea foame după lucrurile spirituale. Fața sa dădea impresia unui suflet sărman, înfrigurat de necazurile vieții și care venise să se încălzească la focul Evangheliei.
Am observat că era foarte atent la toată acea lume a bisericii, și îi urmărea cu viu interes pe toți acei oameni religioși ce erau atât de diferiți de lumea din care el venea. Privea cu admirație tinerii de acolo pentru că îi vedea curat îmbrăcați, manierați, cu un anumit grad de cultură, iar el prin atitudinea lui îmi dădeam seama că se simțea atât de inferior tuturor. Însă răceala lumii din care venea și care i se așezase pe suflet îl determina să caute cu ardoare focul Evangheliei, pentru aș încălzi inima sa apăsată de greutățile vieții.
Am avut cândva ocazia, ca locuind în mijlocul naturii, să văd mai îndeaproape în ce constă munca unui cioban și am rămas surprins de câtă greutate implică această îndeletnicire. Am văzut adolescenți trudind din greu la stână, și de asemenea ciobani maturi îndeplinindu-și sarcinile de la stână. Cel mai tare m-a surprins faptul că pe timpul toamnei în timpul ploilor reci, acei oameni de la stână trebuiau să îngrijească de oi îndurând toate vitregiile acelei vieți. Toată acea viață a ciobanilor de la stână, îmi oferea un tablou foarte dur a ceea ce înseamnă acea titanică muncă de cioban. Numai sculatul la o oră matinală, mulsul oilor, apoi să pornești cu acele oi la păscut uneori prin ploaia mocănească și rece a toamnei. Toate aceste lucruri mă făceau să-i consider pe acei oameni niște adevărați eroi ai muncii.
De aceea susțin că într-un fel anume, toate acele vitregii i se citeau lui Ionuț pe chipul său. Impresionant era faptul că el venind din acea lume dură, ce știu prea bine că își avea limbajul ei vulgar și apoi caracterele necizelate pe care el trebuie să le fi întâlnit acolo, ei bine în ciuda tuturor acelor lucruri își urma dorința sufletului său și anume, îl căuta pe Dumnezeu cu ardoare.
La scurt timp, după acea seară a trebuit să părăsesc pentru câțiva ani orașul meu natal. Apoi întorcându-mă am întrebat de Ionuț, și mi s-a spus că nu a mai rezistat pe drumul credinței și s-a întors înapoi la aceea lume de unde venise. Am înțeles că depindea foarte mult de acel patron al stânei, și nu mai avea unde să se ducă. Nu știa să facă nimic altceva, datorită faptului că de la o vârstă foarte fragedă nu lucrase decât la stână. Așa că, acei oameni de la stână îi interziseseră să mai vină la biserică, și el cedase supunându-se lor și fiind astfel absorbit de toată acea lume din care făcea parte. Însă cine știe ce roade au putut să aducă semințele Evangheliei căzute în ogorul inimii lui de a lungul anilor.
Apoi eu am luat drumul emigrării, fiind cuprins de tot acel freamăt al exodului atâtor români ce continuă și astăzi. Oare nimic nu va opri acest exod al nostru spre vestul Europei? Oare nu mai există nici o șansă să avem un trai decent în țara noastră? Cel mai probabil că și Ionuț nu a mai rezistat atracției unei vieți mai bune și a pășit spre occident, rupând astfel toate acele legături cu lumea din care făcea parte. Cert este faptul că el făcea parte dintr-o categorie de oameni care în ciuda vitregiilor vieții, în ciuda faptului că nu au trăit într-un cămin unde totul se axează pe valori creștine, în ciuda faptului că nu au o educație dobândită în școli, își urmează acea sete a lor după tot ce este nobil din punct de vedere spiritual.
De aceea cred că literatura de azi ar trebui să aibă menirea de a aduce lumină pe calea vieții unor astfel de oameni. Cel puțin aceasta este opinia mea despre literatură, nu pot concepe să scriu fără să am în vedere acest scop înalt. De asemenea, am observat că atunci când inspirația se coboară asupra mea simt că a scrie este ca și cum aș compune o muzică neasemuit de frumoasă. De aceea îmi place să mă las cuprins de acest măreț act al scrisului până unde mă va conduce Dumnezeu. Numai astfel pot să aduc speranță în sufletele oamenilor prin ceea ce scriu, este o lucrare măreață la care simt în ultimul timp că mă cheamă tot mai mult Dumnezeu. Chemarea lui Dumnezeu pentru ai implica pe oameni în slujire are multiple forme. Însă pentru mine simt că atunci când mă aplec asupra foii albe pentru a scrie, am profundul sentiment că Duhul Sfânt mă însoțește în ciuda imperfecțiunilor mele în ale scrisului.
Doresc foarte mult să mă ridic la înălțimea chemării lui Dumnezeu prin propovăduirea adevărurilor Sale, prin intermediul fascinantului act al scrisului. Pentru mine nu există satisfacție mai mare decât să pornesc în această măreață aventură a scrisului. Fascinat fiind de un astfel de drum, chiar dacă pe alocuri mai apar și obstacole. Până la urmă ceea ce contează este faptul că lumina care se coboară de sus poate ajunge la oameni și prin mine, un instrument plin de imperfecțiuni. De altfel, am învățat faptul că de-a lungul istoriei, unii din mesagerii lui Dumnezeu au avut unele defecte, însă nu și mesajele pe care ei le-au transmis oamenilor.
De aceea țin să menționez încă o dată că literatura de astăzi trebuie să aibă o menire sfântă, altfel nu va rezista în fața provocărilor vieții, și ceea ce este și mai trist nu îi va ajuta pe oameni. Să scriu pentru a aduce lumină în sufletele celor sărmani cred că aceasta este menirea mea în lume. Literatura zilelor noastre ar trebui să înnobileze oamenii, și nicidecum să-i degradeze. Omul are nevoie ca prin ceea ce citește, să simtă că sufletul său se înalță spre tot ceea ce este cu adevărat valoros. Țin să menționez că am scris aceste rânduri din perspectiva unui scriitor religios, care consideră că deși literatura trebuie să descrie viața umană în toate dimensiunile ei, ceea ce ar trebuie să primeze este dimensiunea lucrurilor sfinte, pentru că noi toți avem nevoie de Dumnezeu. De aceea cred că prin intermediul scrisului se poate oferi o influență înălțătoare pentru ființa umană.