Pot ele - rănile acestea urâte, murdare, toxice - să ne vindece? Mark Buchanan

   În ziua în care am întâlnit-o pentru prima dată pe Mei, ținea doisprezece bebeluși.

   Nu pe toți odată, evident. Dar avea fotografii cu ei pe telefonul pe care îl purta în buzunarul de la spate și mi i-a arătat pe ecranul acestuia ca și cum mi-ar fi arătat un inel, ca și cum mi-ar fi arătat ceva neprețuit. M-am întins să văd.

   -Asta-i Ruby!

   Este micuță, are ochi mari, pare timidă și zâmbește așa încât i se văd dințișorii. Părul îi este negru ca mătasea și poartă pe cap o pănglicuță roșie cu fundiță.

   Strada din spatele lui Mei este cufundată într-un întuneric ce atârnă din copaci. Apoi face semn spre Zeke. Kate. Sarah. Doisprezece bebeluși care locuiesc în casa lui Mei din Beijing.

   -Astea sunt numele lor englezești, iar numele lor chinezești sunt: Yu Xin. Fei. Quan Ting... și au fost... (nu pot să rostesc cuvântul... ); Da, au fost...

   (confirmă ea printr-o mișcare ușoară a capului, dându-și părul negru împletit într-o coadă pe spate și rostind cuvântul pe care eu nu pot să-l spun: ABANDONAȚI... )

   Mi-am lăsat geanta jos. Mei s-a apropiat mai mult ținându-și telefonul cu fotografiile în lumină, ca să le pot vedea. Fiecare dintre copii a fost separat de părinți la scurt timp după tăierea cordonului ombilical.

   Îmi întind mâna înainte, cea cu crucea desenată la încheietură și îi iau telefonul.

   -Și... de ce au fost abandonați?

   -Din cauza afecțiunilor la inimă; toți au defecte congenitale la inimă. Părinții nu pot să plătească intervențiile chirurgicale așa că îi învelesc în pături, le lasă o sticluță cu lapte și îi lasă lângă spitale, în piețele publice sau lângă sediile poliției.

   Mă aplec peste galeria de fotografii din care copiii mă privesc cu ochi mari și curioși.

   Cine poartă de grijă celor abandonați și uitați... Totul, în clipa aceea, repetă ca un ecou întrebările lui Kierkegaard:

   CINE SUNT EU? CUM AM AJUNS ÎN LUMEA ACEASTA? DE CE NU AM FOST ÎNTREBAT DACĂ VREAU SAU NU SĂ VIN ÎN EA? ȘI DACĂ SUNT OBLIGAT SĂ MĂ IMPLIC, UNDE ESTE DIRECTORUL - AM CEVA DE SPUS ÎN PRIVINȚA ASTA.

   -Unde este directorul? Trebuie să-i vorbesc!

   SUNT ABANDONAȚI...

   Mei mângâie chipul lui Ruby pe ecranul telefonului - fiindcă inimile lor sunt bolnave.

   Luminile de pe șosea se perindă de parcă ar fi niște licurici ce sclipesc curajos, căutând neîncetat prin întuneric acel cămin inaccesibil. Mă uit către Mei. Ea dă din cap încet, cu tristețe.

   Poți să te simți abandonat din cauză că inima ta este prea bolnavă pentru cineva - și poți să-ți simți inima bolnavă... fiindcă ai fost abandonat de cineva.

   Luminile pe stradă sclipesc în continuare. Poate că lumina nu încetează niciodată să ne caute, să ne facă semn. Să ne aducă acasă cioburile noastre ascunse. Crucea de la încheietura mâinii mele atrage frânturi din lumină.

   -Cum - arăt spre fotografia de pe telefonul ei cu toți bebelușii ce poartă cicatrici în mijlocul pieptului - cum faci toate astea?

   Mei mă privește fix în ochi:

   -Nu trebuie să-ți fie teamă de o inimă frântă!

   Nu știu cât am rămas acolo uitându-mă la ea, ascultând luminile zumzănitoare de pe stradă - și vuietul acela care m-a trezit la viață.

   Lumile trec una după alta și eu încerc, eșuez, dar încerc iarăși să fiu prezentă pentru Mei și pentru bebelușii ei fiindcă ea și bebelușii ei au fost prezenți pentru mine.

   Darul prezenței este ușor când drumul vine în întâmpinarea ta. Ea este o luptătoare singuratică într-o țară străină hăituită de politici paralizante și de o birocrație excesivă luptând să salveze copii cu inima defectă, unul câte unul. Când cunoști pe cineva care ucide balauri vrei să-i oferi un loc sigur unde să se odihnească.

   Dar poate în seara aceasta am citit în ochii ei ceva arzător ce nu înțelegeam dar știam că trebuie să înțeleg.