Luca 16.23-31 Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus, l-a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui şi a strigat: „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite-l pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba; căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta.” Fiule”, i-a răspuns Avraam, „adu-ţi aminte că, în viaţa ta, tu şi-ai luat lucrurile bune, şi Lazăr şi le-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit. Pe lângă toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie mare, aşa ca cei ce ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată.” Bogatul a zis: „Te rog, dar, părinte Avraame, trimite-l pe Lazăr în casa tatălui meu; căci am cinci fraţi, şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.” Avraam a răspuns: „Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei.” „Nu, părinte Avraame”, a zis el, „ci, dacă cineva din morţi se va duce la ei, se vor pocăi.” Şi Avraam i-a răspuns: „Dacă nu-i ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi.”

Rugăciunea din iad nu este ceva obişnuit, după părerea mea, în sensul că iadul este complet şi definitiv separat de Dumnezeu. Se spune că acolo oamenii vor suferi în singurătate, nu se vor ruga şi nu vor comunica unii cu alţii. Totuşi în această întâmplare istorică vedem o comunicare a bogatului din Locuinţa morţilor cu părintele Avraam pe care l-a zărit de departe. Se pune întrebarea: cum l-a cunoscut dacă n-a trăit în vremea patriarhului Avraam? Prima distincţie pe care suntem obligaţi s-o facem este deosebirea dintre Locuinţa morţilor şi iad. Iadul este destinaţia finală a celor necredincioşi de unde nu mai există niciodată ieşire. Evangheliile ne spun că nici chiar demonii nu doresc să fie trimişi acolo. Locuinţa morţilor este destinaţia tuturor oamenilor de la Adam până la cruce, în care există un loc special numit „Sânul lui Avraam” unde ajungeau credincioşii din Vechiul Testament. Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr care a dus-o foarte greu în viaţa pământească au murit unul după altul, dar au ajuns în locuri total diferite: bogatul în chinuri de nedescris, iar Lazăr în sânul lui Avraam unde nu-i lipsea nimic şi era mângâiat pentru suferinţele îndurate pe pământ, când bogatul l-a ignorat complet lăsându-l la poarta sa să sufere de foame şi de sete. Dumnezeu a îngăduit ca bogatul, care nu-şi pierduse memoria şi simţurile după ce murise, să-l privească cu ochii săi de la distanţă pe părintele Avraam şi să apeleze la ajutorul său. Avraam l-a recunoscut pe acel bogat ca făcând parte din poporul Israel, dar n-a putut să-l ajute cu nimic, ca dovadă că dacă nu ne pocăim cât trăim aici pe pământ, după moarte nu ne mai putem schimba destinul nostru etern. Omul din chinuri şi-a amintit imediat de casa tatălui său pe care o lăsase în lume când a murit şi de cei cinci fraţi ai săi care erau în pericol să ajungă şi ei în acelaşi loc de pedeapsă. Îi cere lui Avraam să-l trimită pe Lazăr la fraţii săi ca să-i pună în gardă cu privire la pericolul care îi paşte, dar Avraam n-a fost de acord. Răspunsul dat de Avraam acelui apel al bogatului din chinuri este următorul: „Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei.” Moise îşi conduce cititorii la Hristos şi prorocii de asemenea. Avraam pune la îndoială părerea greşită a bogatului că dacă s-ar scula cineva din morţi i-ar putea obliga pe oameni să creadă în Dumnezeu. Singura sursă autorizată a credinţei în Dumnezeu este cuvântul Bibliei. Dacă nu credem Biblia şi nu-L primim pe Hristos în inima noastră mântuirea va rămâne departe de noi, aşa cum i s-a întâmplat bogatului nemilostiv. Această istorioară ne mai învaţă un adevăr simplu şi universal: să ne îngrijim de mântuirea celor dragi cât trăim pe acest pământ, nu după ce ni s-a întrerupt firul vieţii. Să nu uităm, de asemenea, că mântuirea se poate primi, prin har şi prin credinţă, cât omul trăieşte pe pământ.