Rom. 12.1-2 Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă aduceţi trupurile ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujire duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă transformaţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să deosebiţi voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită. Rom. 12.12 Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune!
Pe parcursul primelor 11 capitole din Epistola către Romani, apostolul Pavel ţinteşte către aplicarea practică a teologiei pe care tocmai a prezentat-o cititorilor săi. În această primă parte, din Romani 1-11, sunt prezente, sub forma unui tratat de teologie, aproape toate doctrinele de bază ale creştinismului, poate cu o singură excepţie şi anume, venirea Domnului. Principiile statuate în capitolele 12-16 ale Epistolei ne conduc la o relaţie cu Dumnezeu bazată pe îndurarea Lui, descoperită în Isus Hristos. Noi nu trebuie să cerem în rugăciune această îndurare pentru că ea deja ne-a fost dată din belşug. Pentru a avea acces la practica vieţii lor, Pavel li se adresează creştinilor romani, nu cu o poruncă, ci cu un îndemn frăţesc al dragostei lui Dumnezeu, care l-a determinat să scrie întreaga scrisoare. În acest context al harului mântuitor, turnat peste cei mântuiţi, răspunsul cel mai adecvat este jertfa vie a trupurilor noastre: o jertfă sfântă şi plăcută lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă să stăm în rugăciune înaintea Domnului şi să consumăm un timp preţios pentru meditaţie şi cercetare de sine, să avem părtăşie cu alţi creştini în ascultarea Cuvântului şi în împlinirea poruncilor pe care ni le-a dat Domnul Isus. Astfel jertfa trupului este un element important al slujirii duhovniceşti pe care n-o putem realiza doar pe teren personal, în casa noastră, ci ea presupune şi reclamă cu necesitate prezenţa la serviciile divine ale Bisericii din care facem parte. În acest timp de slujire duhovnicească are loc o transformare miraculoasă a minţii noastre care ne ajută să înţelegem pentru noi şi să discernem în ce ne priveşte voia lui Dumnezeu „cea bună, plăcută şi desăvârşită”. Dedicarea noastră în slujirea lui Dumnezeu este un lucru eminamente bun, plăcut în sensul că nu-l privim ca pe un chin, ci este o delectare sufletească şi spirituală, şi nu în ultimul rând, în Biserică fiind urcăm o nouă treaptă pe scara desăvârşirii. În Romani 12.12 găsim trei imperative importante care vizează bucuria, răbdarea şi stăruinţa în rugăciune. A te bucura în nădejde înseamnă să crezi că, în mod sigur, Dumnezeu va răspunde rugăciuniii tale, chiar dacă nu a făcut-o până acum. Este cel mai bun remediu împotriva cârtirii şi nemulţumirii care ne poate încolţi fără veste. A fi răbdător în necaz are la bază folosul spiritual pe care ni-l aduce necazul respectiv, şi anume că „în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (Fapte 14.22b). Al treilea imperativ din versetul citat mai sus, stăruinţa în rugăciune, ne ajută în realizarea primelor două condiţii: bucuria în nădejde şi răbdarea în necaz. Rugăciunea insistentă ne ţine mintea tot timpul în „priza” Duhului Sfânt, mai ales atunci când medităm profund la Cuvântul lui Dumnezeu care ne cheamă la slujirea duhovnicească din Biserică.