Is. 25.1-4 Doamne, Tu eşti Dumnezeul meu; pe Tine Te voi înălţa! Laud Numele Tău, căci ai făcut lucruri minunate; planurile Tale făcute mai dinainte s-au împlinit cu credincioşie. Căci ai prefăcut cetatea (Babilon) într-un morman de pietre, cetăţuia cea tare, într-o grămadă de dărâmături; cetatea cea mare a străinilor este nimicită, şi niciodată nu va mai fi zidită. De aceea Te vor slăvi popoarele puternice, şi cetăţile neamurilor puternice se vor teme de Tine. Căci Tu ai fost un loc de scăpare pentru cel slab, un loc de scăpare pentru cel nenorocit în necaz, un adăpost împotriva furtunii, un umbrar împotriva căldurii; căci suflarea asupritorilor a fost ca vijelia care izbeşte în zid.

Rugăciunea lui Isaia este expresia relaţiei personale a profetului proiectată în viitorul strălucit al Israelului. A lăuda şi a înălţa Numele lui Dumnezeu este o datorie de onoare a fiecărui om creat de Iehova. Pentru vizionarul Isaia ea capătă în plus un accent de recunoştinţă şi mulţumire pentru că cetatea Babilon a fost pedepsită şi transformată într-un morman de pietre. E vorba de acel Babilon prin care Iuda avea să fie pedepsită aspru de către Dumnezeu. Dărâmarea Babilonului, care reprezintă întreaga lume ce „zace în cel rău”, este un act de dreptate al justiţiei divine, o dovadă peremptorie că Dumnezeu face dreptate aleşilor Săi, chiar dacă uneori îi şi pedepseşte în mod exemplar pentru păcatele lor. De aici tragem concluzia că dreptatea divină trebuie să fie însoţită de pocăinţa celor neprihăniţi pentru ca la judecata celor răi Judecătorul suprem să poată folosi drept exemplu şi ca mărturii de necontestat faptele acestora. În acest sens Dumnezeu foloseşte chiar familia lui Isaia ca pe un martor înaintea regatului Iuda. Cel slab şi cel nenorocit găsesc un loc de scăpare în Persoana Domnului Isus Hristos care ne întăreşte în toate încercările şi necazurile noastre. Un adăpost împotriva furtunii nu putem găsi decât în Creatorul nostru sub comanda căruia sunt toate lucrurile din cer şi de pe pământ. Când pe marea Galileii s-a stârnit o puternică furtună şi viaţa ucenicilor care se găseau într-o corabie era în pericol Domnul Isus S-a ridicat şi mustrând vântul şi valurile mării i-a salvat de la naufragiu. Deoarece suflarea asupritorilor lui Israel, indiferent cine au fost aceştia, era ca o arşiţă care pârjoleşte tot ce întâlneşte în cale, Dumnezeu S-a constituit pe Sine pentru cei aleşi un umbrar împotriva căldurii. Uneori i-a pus la încercare ca pe Iona, căruia i-a distrus printr-un vierme acel curcubete important de a cărui umbră beneficia profetul. Dar şi profetul Iona şi poporul Israel trebuiau să-şi însuşească lecţia iubirii divine pentru toţi păcătoşii care se pocăiesc. Este o invitaţie în oglindă pentru fiecare dintre noi să ne pocăim chiar şi atunci când este mai simplu să dăm vina pe alţii în loc să ne recunoaştem propriile noastre greşeli şi păcate.