Aici e vorba de veşnicie,
nu de vorbe, păreri, născociri
din bogata noastră fantezie...
Aici e ceva mai presus decât orice.

Întunecatul nostru gând,
nu poate să străbată...
e preocupat mai degrabă
de o cană cu apă,
decât de o viață curată.

Cine te-a supus gând necurat
Care nu zici niciodată: destul! ?
Când o să fii de deşertăciune sătul?
Vai, grijile pământeşti,
cum se cuibăresc,
te orbesc,
să nu vezi pentru ce eşti făcut să trăiesti.

Aici e vorba de vesnicie,
şi de omul nebun care-o crede...
dar nu o aşeaptă să vie.

E vorba de mine care alerg
după un zero mai mare...
alerg după un nimic mai însemnat.

Mă minte gândul ăsta Tată,
mă-nșeală frământarea mea necurmată,
nu pot să-Ți fac şi Ție voia,
si voia mea s-o fac cu patimă şi dor.

Căci multe-mi par că mi se cuvin,
am drepturi, am ambitii de-un alt trai,
şi vreau cu prețul oricărui suspin
să-mi construiesc aici un colț de rai...

Eu ştiu că Eşti milos... de toate-mi dai
şi de la Tine-mi vine bucuria...
Dar parcă simt...
că-n colțul meu de rai...
vreau ca sa-mi aflu toată veșnicia...