Ier. 14.7-12 Dacă nelegiuirile noastre mărturisesc împotriva noastră, lucrează pentru Numele Tău, Doamne! Căci abaterile noastre sunt multe, am păcătuit împotriva Ta. Tu, care eşti nădejdea lui Israel, Mântuitorul lui la vreme de nevoie: pentru ce să fii ca un străin în ţară, ca un călător care intră doar să petreacă noaptea în ea? De ce să fii ca un om uimit, ca un viteaz care nu ne poate ajuta? Şi totuşi Tu eşti în mijlocul nostru, Doamne, şi Numele Tău este chemat peste noi. De aceea nu ne părăsi. Iată ce spune Domnul despre poporul acesta: „Le place să alerge încolo şi încoace. Nu-şi cruţă picioarele; de aceea Domnul n-are plăcere de ei; acum îşi aduce aminte de nelegiuirile lor şi le pedepseşte păcatele!” Şi Domnul mi-a zis: „Nu mijloci pentru poporul acesta! Căci, chiar dacă vor posti, tot nu le voi asculta rugăciunile şi, chiar dacă vor aduce arderi de tot şi jertfe de mâncare, nu le voi primi; ci vreau să-i nimicesc cu sabia, cu foametea şi cu ciuma.”
Aşa cum va proceda şi Daniel prin rugăciunea sa din capitolul 9, vedem şi auzim în textul de mai sus mijlocirea profetului Ieremia înaintea Domnului, ca reprezentant al întregului popor din Iuda. Prin tonul folosit el se include pe sine în tabăra celor vinovaţi ale căror nelegiuiri nu mai pot fi acoperite. Dumnezeul lui Ieremia este apelat de proroc în calitatea Sa de Mântuitor la vreme de nevoie, de Răscumpărător, care acum a ajuns ca un călător străin, ca un oaspete nebăgat în seamă. Dumnezeu este uimit de necredinţa şi neascultarea lor. Câtă vreme ei nu se pocăiesc Dumnezeu este ca un Viteaz care nu-i poate ajuta. Dumnezeu era în mijlocul poporului Israel şi, chiar dacă se rugau conform tradiţiei lor religioase, cei mai mulţi alergau în toate direcţiile părăsind Izvorul apelor vii, care-L simboliza pe Iehova, şi săpându-şi puţuri crăpate care n-aveau apă deloc. Dumnezeu nu putea să aibă plăcere de un astfel de popor. Aducându-Şi aminte de păcatele şi fărădelegile lor El i-a lepădat. Dumnezeu îi cere prorocului Ieremia să nu se mai roage pentru poporul apostat care epuizase între timp tot harul pocănţei. Chiar şi răbdarea Domnului poate ajunge la sfârşit când nu se mai poate face nimic, aşa cum a procedat Domnul Isus cu smochinul neroditor din Noul Testament. Ei pot să postească şi să se roage în continuare, să aducă jertfe de mâncare şi arderi de tot. Nimic nu se va întâmpla în favoarea salvării lor de la dezastru. Dumnezeu declară prin profetul Său că va pune în mişcare sabia războiului, foametea naturală datorită secetei şi ciuma în vreme de strâmtorare pentru a-Şi pedepsi poporul neascultător. Pavel spune pentru Biserica dintre neamuri următoarele cuvinte: „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care a venit vremea sfârşitului.” (1 Cor. 10.11)