David și Goliat
Autor: Vasile Daniel
Album: fara album
Categorie: Trezire si veghere
Este scris în cartea Sfântă
Că la Soco, în Damim,
A venit o oaste cruntă
Să lupte cu Israil.
Sus pe-un munte, filistenii,
Au venit pentru război,
Iar pe celălalt, evreii
S-au strâns toți, în fața lor.
Și din oastea cea păgână,
Un oștean a-naintat,
Și cu multă, multă ură,
Spre Israel a strigat:
Pentru ce-ați ieșit pe munte
Înșirați pentru război?
Alegeți un om de frunte
Să ne batem amândoi!
Dacă mă va omorî, ei bine,
Noi de azi vă vom sluji.
Iar de eu îl voi răpune,
Robii noștri ne veți fi!
Auzind cum filisteanul
Pe ei i-a batjocorit,
Saul și-ntreg Israelul
De frică au amuțit.
Dimineața și spre seară,
Zi de zi înainta,
Blestemând, punând ocară
Peste cei din fața sa.
Patruzeci de zile astfel
Au trecut cu greu și-amar,
Și un om, în tot Israel
N-au găsit, unul măcar.
……………………….
Într-o zi, un om din țară
Un betleemit sărac,
Pe-al său fiu trimise iată,
Cu ceva merinde-n sac,
Să se ducă sus pe munte
Pân la frații săi mai mari,
Ce erau luați să lupte
Cu hoardele de tâlhari.
Fiul său fără zăbavă,
Porni înspre frații săi
Și călători în grabă,
Spre muntele cu călăi.
Când ajunse sus pe munte,
Lepădă micuțul sac
La bagaje, lângă oaste,
Unde era un soldat.
Și porni apoi la luptă
Mai în față printre frați,
Și văzu soldați-n trupă
De frică paralizați.
Dincolo de oaste-afară,
Îl văzu pe Goliat,
Care arunca ocară
Neîmblânzit, neînfricat.
Și se-ntoarse spre cei care,
Stau acolo-n jurul său,
Și le puse o întrebare
Despre omu-acela rău:
Cine este acel ce strigă
Acest om din filisteni?
De ce-aduce atâta frică
În toți frații mei evrei?
Însă nimeni nu-i răspunse,
Cu toți tremurau în rând.
Toate fețele ascunse
Poartă-n ochi, lacrimi arzând.
Când văzu că nu-i credință
În toți cei de lângă el,
Le vorbi de biruință
Cu râvnă și mare zel:
O, să nu-și piardă nădejdea
Nimeni, din tot neamul meu!
Azi, va ști toată mulțimea,
Că există Dumnezeu!
Astăzi Domnul o s-arate
Cine e de partea Sa,
Cine are Lui predate
Viața și cu inima!
Biruința n-o dă omul
Cel puternic și cu zel!
Biruința o dă Domnul,
Acelui ce crede în El!
Și pe câmpul de bătaie
David a înaintat,
Și cu-o praștie și-o piatră
L-a răpus pe Goliat.
……………………
Toate cele întâmplate
Ce-au fost scrise în Cuvânt,
Pentru noi au fost lăsate
Să luăm învățământ.
Asta nu e o poveste,
Este viața lor de-atunci,
Trăită pe îndelete
S-ajute azi niște prunci.
Toate cele din vechime
Scrise în Sfântul Cuvânt,
Pentru noi azi sunt exemple
Ca un ghid pe-acest pământ.~&,"&~.
Mulți oameni vin azi în oaste,
Și mulți se numesc creștini.
Mulți sunt îmbrăcați în veste
Dar de viață, nu sunt plini.
Tot așa și-n Israel,
Mulți pe munte au urcat,
Ne-nfricați și cu mult zel,
Pân-au dat de Goliat.
Și când au văzut soldatul
Neînfricat și neîmblânzit,
Râvna, zelul și curajul
Pe loc parcă s-au topit.
Astăzi mulți vin în locașul
Unde Domnu-I predicat,
Însă mulți își pierd curajul
Când apare-un Goliat.
Și te-ntrebi: de ce se-ntâmplă
Lucru-acesta printre frați?
De ce este-atâta zarvă
Atunci când sunt încercați?
Unde este pacea sfântă
Pacea Domnului Isus,
Care-ar trebui să țină
Inima și gândul sus?
Iar răspunsul ce se naște
Chiar de-i trist și dureros,
Este că se-ncred în oaste
Și nu se-ncred în Hristos.
Nu au toți credința bună
Ce-a fost dată sfinților,
Cei mai mulți, cred o minciună
Și se leagă de popor.
Bizuiți sunt pe mulțime
Unul de-altul s-au legat,
Și se pare că sunt bine
Pân-apare un Goliat.
Iar când vine uriașul
Și se-arată în popor,
Tremură întreg locașul
De la mic, pân la păstor.
Așa era și-n Israel,
Om pe om sta ancorat,
Până când acel om, Goliat,
Nădejdea le-a spulberat.
Nu a fost nici o credință,
Nici un om n-a-naintat
Plin de zel, plin de dorință,
Să lupte cu Goliat.
Tot așa și astăzi frate
Când mă uit în jurul meu,
Văd că din cei mulți, din oaste,
Puțini cred în Dumnezeu.
Mulți nu știu că biruința
Și puterea-n orice greu,
N-o dă gloata, nici căința,
Ci credința-n Dumnezeu!
Vin creștinii din oștire
La biserică zăcând,
Și-apoi plini de fericire
Se întorc ‘napoi cântând.
Însă multa bucurie
Ce-o primesc cei din popor,
Se stinge ca o făclie
Fără gaz în arzător.
Asta nu e biruință!
Fraților! E doar un zeu!
De nu-i Duh, de nu-i credință,
Nu-I Isus, nici Dumnezeu!
Este totul doar o zarvă
Ce agită oameni goi!
O credință ce e oarbă,
Ce-ntărește doar strigoi!
O lucrare ce se stinge
Repede cum s-a aprins,
Căci frica pe om învinge
Când inima i-a cuprins!
Și dacă-n inimă, frate,
Cel ce stă ca împărat,
E vrăjmașul cel de moarte,
Ți-e frică de Goliat.
Chiar dacă pe deal în oaste
E și-un prinț și-un căpitan,
Fără David și-a sa praștie
Toți sunt morți lângă dușman.
O, tu frate! Surioară!
Care e credința ta?
Ești legat de om, de gloată,
Sau e Domnu-n viața ta?
Este inima ta pusă
Sub comanda Domnului?
Sau legea ce-ți este-adusă
Te supune omului?
O, vedeți! Pe deal, pe munte,
Toți ostașii s-au supus;
Nu Stăpânului de frunte
Ci-mpăratului lor uns.
Dacă astăzi ai credință,
Dacă astăzi ai cuvânt,
Domnul îți dă biruință
Și ești plin de Duhul Sfânt.
Și când oamenii își pleacă
Fruntea lor jos tremurând,
Ca Samson apuci o falcă
Făr să stai vreun pic pe gând.
Dar de viața ta-i legată
De mulțime, de cei mari,
Când ești invitat la luptă
Nu te lupți cu-acei tâlhari.
Simți că arma lor învinge
Credința din pieptul tău,
Iar armura lor îți stinge
Dorul după Dumnezeu.
Pentru că a ta credință
O ai doar când ești cu ei!
Doar când ești în stăruință
Într-o ceată de mișei!
Și atunci ca niciodată
Cauți sprijin la cei tari,
Care zic că fac, dar iată:
Stau departe de tâlhari.
O, tu frate! Surioară!
De ești prins de-acești mișei,
Scapă pân nu vine iară
Filisteanul între ei!
Dacă azi nu ai credința
Vie în inima ta,
Nu te-ajută biruința
Adusă de-altcineva!
S-ar putea să-ți scapi doar pielea,
Ajutat fiind de el,
Însă inima și vrerea
Vor rămâne tot la fel!
Așa s-a-ntâmplat pe munte
Când David a omorât,
Pe oșteanul cel de frunte
Ce pe Domnu-a ocărât.
Toți s-au bucurat de glorie.
Toți au scos chiote mari.
Și toți plini de bucurie
Alungară-acei tâlhari.
Nimeni din tot Israelul
N-a văzut, nu s-a-ntrebat:
De ce dintre noi nici unul
N-a luptat cu Goliat?
O, bărbate! Tu femeie!
Întreabă-te serios,
Ce-ți provoacă bucurie:
David, sau Domnul Hristos?
Mulți creștini sunt tari în gură,
Mulți lovesc cu-al lor cuvânt,
Dar de se lovesc de-o piatră
Cad și sunt bătuți de vânt.
S-ar putea ca întreg rândul
Să strige: am câștigat!
Însă jos cu filisteanul
Unul singur s-a luptat.
Astăzi frații-n adunare
Vorbesc cu atâta zel,
Însă rar vezi unul tare
Cu credință-n Dumnezeu!
De la David ia și-nvață:
Nu cei mari sunt plini de zel!
Domnul dă curaj și viață
Acelui ce crede în El.
Căci nu cei ce-s tari în gură
Sunt acei ce biruiesc,
Ci acei ce prin credință
Cu Domnul se contopesc.
Toți ceilalți sunt morți în patimi,
Chiar de se numesc creștini,
N-au curaj în ale lor inimi
Să alunge niște câini.
Dar tu frate! Dar tu soră,
Care e credința ta?
E clădită pe-a lor horă,
Sau vine prin voia Sa?
Nu te sprijini pe gloate
Chiar când strigă toți în cor:
Amin! Aleluia, frate!
Căci puțini sunt cei cu dor.
Și dacă privești pe munte,
Toți s-au încrezut în ei,
În soldații cei din oaste
Ce erau ca niște zei.
Tot la fel și azi, credința,
E-ntărită-n muritor,
De un "eu" ce se implică
În slujire, în ogor.
Nu e nici o diferență,
Toți se-ncred în al lor eu,
Rar vezi unu-n toți aceștia
Că se-ncrede-n Dumnezeu.
……………………. .
Mai demult, un bătrân pastor,
Obiceiul sfânt avea,
Să întrebe-n adunare
Când și când pe cineva,
Despre har, despre iertare,
Lucruri scrise în Cuvânt,
Ca întreaga adunare
Să fie una în gând.
Într-o seară, păstorașul,
Întrebând despre Hristos,
Observă că nu-i curajul
De răspuns acolo jos.
Și cum avea obiceiul
Ca să facă uneori,
El se ridică pe vârfuri
Ca să vadă în popor,
Măcar unul, unul singur,
Ce avea curaj și zel
Să se scoale dintre rânduri
Și să vorbească de El.
În zadar căuta păstorul
Frați de-ai săi printre ostași!
Nu era în tot poporul
Unul singur dintre frați.
Toate frunțile plecate,
Fiecare sta pitit,
Căci n-aveau nimic s-arate
De Hristosul cel slăvit.
Lungă fuse așteptarea
Până când tot el vorbi.
O, să fi văzut serbarea…
Toate fețele zâmbind.
Nu dureri, nu remușcare,
Nici păreri de rău cumva,
Nici măcar vreo întristare
De la cei din fața sa.
O, tu frate! Surioară!
Nu cumva ești printre ei?
Nu cumva te-a tras afară
Ceata-aceasta de mișei?
De nu ai puterea sfântă
Să te ridici în popor,
Să susții a ta credință
Împotriva tuturor,
Ești doar unul, fără nume,
Un oștean ce stă ascuns,
Printre rânduri, printre arme,
Un fricos fără Isus!
David n-a avut nevoie
Să fie încurajat,
Ci privind la a sa voie
În Domnul s-a-mbărbătat.
Ba mai mult chiar, împăratul,
Pe el l-a descurajat:
Ești prea mic, nu ai statutul
Ca să lupți cu Goliat!
Și-apoi frații, cei din oaste
Eliab și ceilalți doi,
Hei, știm de-a ta răutate
Hai, întoarce-te la oi!
Însă fără ca să-i pese
Nici de ei, nici de-mpărat,
David a luat cinci pietre
Și-a luptat cu Goliat.
Dar tu frate! Tu surată!
Poți să stai în fața lor
Plin de zel, plin de credință,
Făr să-ți pese de-al lor cor?
Chiar și-atunci când toți aruncă
Multe pietre în ogor,
Poți să stai mai drept pe stâncă
Fără să fugi din popor?
Poți să lupți chiar când un frate
Sau mai mulți din oastea ta,
Te acuză de răutate
Fără să te poți scuza?
Cine se încrede-n Domnul
Nu se sprijină pe ei,
Nici nu e-ncurcat de omul
Ce aduce martori grei!
El privește doar ‘nainte,
Știe că acolo sus
Îl veghează un Părinte,
Și un frate bun Isus.
Ce să-i faci acestui frate?
Ce să-i zici ca să-l dărâmi?
Câte lucruri să se-arate
Ca credința să i-o curmi?
O, și de ar fi credința
Asul fiecărui om…
Am avea toți biruința
Fără de al nostru Domn.
Însă credința purtată
În inima omului,
Se primește când e dată
Doar prin harul Domnului.
Și de-a pus chiar Împăratul
Credința în viața ta,
Cine va avea curajul
Ca să se lupte cu ea?
Dar tu frate! Surioară!
Ai primit tu mai presus
Ca un dar, ca o comoară,
Credința de la Isus?
Ai primit tu cinstea-aceasta
Din partea lui Dumnezeu,
Să te-ncrezi în Piatra Sfântă
În Hristos, Emanuel?
Dacă n-ai credința asta
Ești un nimeni, un fricos
Și nu poți să ridici fața
Înaintea lui Hristos.
Iar fricoșii stau afară
Ei nu sunt primiți în cer,
Chiar de vin în adunare
Printre cei din Dumnezeu!
Numai cel ce n-are frică
Va ajunge sus în cer.
Căci acesta își ridică
Cu curaj glasul spre El.
Cel fricos n-are credință,
N-are râvnă, n-are zel,
Nici curaj, nici stăruință,
Și nici dragoste de El.
O, tu frate! Surioară!
Îl iubești tu pe Hristos?
Vrei ca să rămâi afară?
Sau să mori aicea jos?
Vrei ca Domnul să domnească
Pentru veci în viața ta,
Și mereu să-nfăptuiască
În inimă voia Sa?
O, vedeți la David râvnă?
N-a fost supărat pe-ai săi
Că a fost trimis la stână
Ca să pască niște oi!
El s-a dus în ascultare
Și-a știut asta mereu,
Că de sus, din cer, din zare,
Îl veghează Dumnezeu.
S-a purtat ca un om mare
Și-a făcut slujba mereu,
Păzind și luptând cu fiare
Că-L avea pe Dumnezeu.
Și acolo în câmpie
A-nvățat să fie mic,
Să nu se-ncreadă în sine
Și să nu zică nimic.
Dar tu soră! Frățioare!
Ai acumulat în greu
Smerenie, lepădare,
Să trăiești cu Dumnezeu?
Te-ai deprins să mergi 'nainte
Doar pe mâna lui Isus,
Chiar de drumul e fierbinte
Chiar de ceru-i foarte sus?
Căci de jos de tot, din vale,
Drumul urcă către cer,
Fără plâns și fără jale,
Până sus la Dumnezeu.
Din putere în putere
Merg toți cei ce sunt pe el,
Și n-au frică de-njunghiere
Căci cu ei, e Dumnezeu.
David, a ajuns la oaste
Și-o clipă n-a ezitat,
Să se ducă, să se lupte,
Cu acel om Goliat.
El știa că filisteanul
E un om, e limitat.
Însă El avea pe Domnul
În inimă, Împărat.
Cei din spate și cei primii
Ostașii din jur grupați,
Singuri se simțeau în inimi
Chiar și-atuncea între frați.
Și când piatra cea din praștie
A trântit pe Goliat,
Se-auziră multe șoapte:
-Praștia l-a ajutat!
Armele sunt cele care
Au fost sursa pentru el,
Dac-am fi avut o praștie,
Toți am fi făcut la fel!
Însă praștia și piatra
Chiar de le-ai împrumuta,
Nu îți poate da credința
Ce este-n inima sa.
Căci curajul și cu râvna
Nu se capătă în cort.
Cu vrăjmașul nu dai mâna,
Ori îl birui, ori ești mort!
Dar tu soră! Frățioare!
În ce stă curajul tău?
Stă în praștie? În pietre?
E în om, în pumnul său?
E cumva adus din slujbe
Unde mult te-ai implicat,
Legând și pansând la bube
Toată viața ne-ncetat?
Căci sunt mulți ce azi se-ncred
În slujirea lor de ani,
Dar când trebuie să lupte,
Pe ei nu dai nici doi bani.
Blestemat - spune Scriptura,
Este omul trecător,
Ce se sprijină într-una
Doar pe omul muritor!
Căci el strânge și adună
Fapte, lucruri, doar de soi,
Ca să-l sprijine când sună
Trâmbița pentru război.
O, credința! Daru-acesta!
De-o primești în acest fel,
Când te-mbraci, când îți iei vesta,
N-ai curaj și nu ai zel!
Da, credința este bună,
Doar de o primești de sus!
Cu ea poți primi cunună
Când la cârmă e Isus.
Cu ea biruiești tot timpul
Chiar de ești singur mereu,
O, credința și cu harul
Te conduc la Dumnezeu!
O, credință! Dar din ceruri!
Cât de mulți au încercat,
Să te ducă-n ale lor inimi
Făr-al nostru Împărat!
Ca să le oferi salvare
Și un loc frumos în rai,
Fără nici o ascultare,
Și-apoi pace să le dai!
Mulți doresc ale tale haine
Să îmbrace pe pământ,
Să-i ajute-n adânci taine
Să alerge după "vânt"!
Cât de mulți și astăzi pun
"Monopol" asupra ta,
Ca prin tine să adune
Banii, cinstea și slava!
Și atâția vor prin tine
Să supună oameni mulți,
Că-și iubesc doar al lor sine
Și cred că ei sunt mai culți!
Când și când ești folosită
De acești străini călăi,
Ce lovesc, ce scot prin silă
O vorbă de la ai tăi!
O, credință! Dar din Domnul
Ce a coborât la noi!
Ai venit să umpli omul,
Dar atâți, atâția-s goi!
Dragă frate! Surioară!
Dacă azi ai fost umplut,
De credință prima oară
Să știi: El a început!
Și orice va fi să vină
Peste tine în curând,
Va găsi pace deplină
Și o inimă arzând.
Și chiar dacă uriașul
Va veni-n fiece zi,
Având zel, având curajul,
Mereu îl vei birui.
Dar voi, o, soldați din oaste
Ce acuma tremurați!
Voi nu sunteți decât oase,
Nu, nu sunteți ai mei frați!
Voi v-ați clădit pe minciună
Și sunteți cu toți legați,
De pământ, de-o viață bună,
Dar nu sunteți ai mei frați!
Dacă nu va sufla Duhul
Pe deasupra-cestei văi,
Dacă nu va striga Domnul
Ca să vă-ncarnați și voi
N-o s-ajungeți niciodată
Să trăiți neînfricați,
Slujind Domnului pe viață
Făcând parte dintre frați!
Căci ați împletit credința
Cu lucruri ce le-ați știut,
Și credeți că biruința
E prin har și prin avut!
Voi trădați credința sfântă
C-ați îmbrățișat un zeu,
Mituiți pe cei ce cântă,
Și vă închinați la “eu”!
Voi n-aveți nădejdea slavei
Pe Hristos slăvitul Domn!
Vă-ncărcați de fapte bune,
Și vă sprijiniți pe om!
Voi nu sunteți boabe coapte!
Nu aveți un singur țel!
Nu sunteți gata de moarte
Ca să-L cunoașteți pe El!
O, voi toți cei din oștire
Care încă tremurați,
Voi nu știți despre iubire,
Nu știți să trăiți ca frați!
Chiar de vă țineți de mână
Unul pe-altul când și când,
Voi n-ați merge jos la stână,
S-auziți lupii urlând!
David, ce credință mare
A purtat în viața lui,
De-a putut să stea-n picioare
În fața dușmanului!
O, credință! Dar din darul
Dătătorului ceresc!
Vino și aprinde jarul
Ne-ncetat ca să iubesc!
Neclintit să stau pe stâncă
Sprijinit pe mâna ta,
Chiar de groapa e adâncă,
Să nu-mi mai pese de ea!
Vino și-ntărește-mi pașii
Să croiască un drum sfânt,
Ca în urma mea toți frații
Să nu cadă pe pământ!
Vino tu credință dragă,
Locuiește-n viața mea,
Umple-mi inima cu vlagă
Să pot trăi dragostea!
Dă-ne Doamne mai departe,
Credință prin har divin,
Să putem sta în picioare
Chiar și-ntr-un cuptor străin!
Du-ne Tu din treaptă-n treaptă
Prin credință tot mai sus,
Până vom ajunge, iată:
Sus în ceruri cu Isus!
Preluat de la adresa:
https://www.resursecrestine.ro/poezii/195395/david-si-goliat