Harul și iubirea lui Dumnezeu în cei mai remarcabili dintre sfinții din lumea aceasta sunt, într-adevăr, foarte mici, în comparație cu ceea ce ar trebui să fie. Cea mai înaltă iubire la care poate ajunge cineva în viața aceasta este săracă, rece, nespus de scăzută și nedemnă de a fi comparată cu ceea ce ar trebui să fie și acest lucru reiese foarte clar din considerarea următoarelor lucruri:
1. Motivul pe care ni l-a oferit Dumnezeu ca să-L iubim, în manifestările pe care le-a făcut cu privire la gloria Lui infinită în Cuvântul Său și în lucrările Sale; și îndeosebi în Evanghelia Fiului Său și în ceea ce a făcut pentru omul păcătos prin El.
2. Capacitatea care există în sufletul omului, prin facultățile intelectuale dăruite de Dumnezeu, de a vedea și a înțelege motivele pe care ni le-a oferit Dumnezeu ca să-L iubim.
Cât de mică este, într-adevăr, iubirea celui mai remarcabil sfânt de pe pământ în comparație cu cerințele făcute de aceste două lucruri observate mai sus.
Harul tinde să-i convingă pe oameni de acest lucru și în special harul dat în măsură mai mare; fiindcă harul are natura luminii și scoate adevărul la vedere. De aceea, cel care are mult har înțelege mult mai bine decât ceilalți marea înălțime la care ar trebui să ajungă iubirea lui; și vede mult mai bine decât ceilalți cât de puțin a dobândit din această mare iubire care i se cere. Și, când își măsoară iubirea după înălțimea datoriei, i se pare nespus de mică și scăzută.
Iar sfinții remarcabili, care au o asemenea convingere a înălțimii la care ar trebui să se ridice dragostea de Dumnezeu, văd nu doar puținătatea harului din ei, ci și mărimea stricăciunii rămase în ei. Ca să cântărim cât de mult păcat sau stricăciune mai avem în noi, trebuie să le măsurăm după înălțimea la care se ridică îndatoririle noastre. Distanța dintre noi și înălțimea aceasta este păcatul: fiindcă neîndeplinirea îndatoririlor este păcat; altfel, îndatorirea nu ar fi îndatorire; și, cu cât falimentăm mai mult în îndeplinirea îndatoririlor noastre, cu atât suntem mai păcătoși. Păcatul nu este altceva decât falimentul unui agent moral de a trăi la înălțimea legii sau regulilor îndatoririlor sale. De aceea, înălțimea păcatului trebuie judecată după următoarea regulă: cu cât falimentăm mai mult în a ne supune acestei reguli, pe atât de mare este păcatul, fie că este vorba de lipsă, fie că e vorba de exces. De aceea, dacă dragostea oamenilor față de Dumnezeu nu ajunge nici măcar până la jumătatea înălțimii cerute de înadatorire înseamnă că în inimă exisă mai multă stricăciune decât har; fiindcă, în ce privește bunătatea, mai mult lipsește decât e prezentă acolo. Tot ce lipsește e păcat; este un defect îngrozitor, astfel văd lucrurile sfinții - mai ales cei eminenți. Li se pare nespus de îngrozitor că Îl iubesc atât de puțin pe Hristos și că Îi sunt atât de puțini recunoscători pentru iubirea Lui jertfitoare. În ochii lor, aceasta este o nerecunoștință odioasă.
Apoi, creșterea harului are o altă tendință, aceea de a-i face pe sfinți să creadă că defectele sunt mult mai mari decât bunătatea lor. Nu doar că îi convinge că stricăciunea lor este mult mai mare decât bunătatea lor, ceea ce este adevărat, ci tinde, de asemenea, să-i facă să vadă diformitatea care există în cel mai mic păcat, sau în cea mai ușoară formă de stricăciune, ca fiind atât de mare încât întrece toată frumusețea care apare în cea mai mare sfințenie.
Cel mai mic păcat comis împotriva lui Dumnezeu infinit are o urâciune sau diformitate infinită în el; însă cel mai înalt grad de sfințenie dintr-o creatură nu are o frumusețe infinită în ea; de aceea, frumusețea acesteia nu este nimic în comparație cu diformitatea celui mai mic păcat. Faptul că fiecare păcat are în el o urâciune și o diformitate infinită este evident, fiindcă răul, sau ticăloșia, sau urâciunea păcatului constă în violarea unei obligații sau în a fi ori a face ceva contrar a ceea ce ar trebui ori am fi obligați să fim sau să facem.
De aceea, cu cât e mai mare obligația care e violată, cu atât mai mare este ticăloșia și urâciunea violării respective. Cu siguranță însă, că obligația noastră de a iubi și onora o ființă este în raport cu frumusețea și onorabilitatea ei sau cu vrednicia ei de a fi iubită și onorată de noi, ceea ce este același lucru.
E evident că suntem obligați să iubim mai mult o ființă mai frumoasă decât una mai puțin frumoasă și, dacă o Ființă ar fi infinit de frumoasă sau vrednică de a fi iubită de către noi, atunci obligația de a o iubi este infinit de mare, astfel că tot ce este contrar acestei iubiri este infinit de ticălos, de urât și de nevrednic.
Pe de altă parte, sfințenia sau dragostea noastră față de Dumnezeu nu are în sine o valoare infinită. Păcatul unei creaturi împotriva lui Dumnezeu este condamnabil și odios în funcție de distanța care există între Dumnezeu și creatura respectivă: măreția obiectului și josnicia și inferioritatea subiectului îl agravează. Însă ceea ce privește valoarea respectului acordat de ființa creată lui Dumnezeu, lucrurile se întâmplă invers -valoarea este mai mică, nu mai mare, în raport cu josnicia subiectului. Cu cât e mai mare distanța dintre Dumnezeu și creatură, cu atât mai mică este valoarea respectului ființei create, în ochii lui Dumnezeu. Un grad mai înalt de superioritate mărește obligațiile inferiorului față de superior și face încălcarea lor mai odioasă. Dar un grad mai mare de inferioritate diminuează meritul observării celui inferior fiindcă cu cât e mai inferior, cu atât e mai nevrednic de luat în seamă, cu cât e mai mic, cu atât e mai mică valoarea lucrurilor pe care le poate oferi; fiindcă nu poate oferi decât pe sine și respectul lui sincer; și, fiindcă este neînsemnat și are puțină valoare, respectul lui e la fel de neînsemnat.
Cu cât are o persoană mai mult har și mai multă lumină spirituală, cu atât va vedea mai clar lucrurile acestea și i se va părea că deformările produse de păcat în persoana lui sunt infinite; și cu atât i se vor părea mai mici bunătatea lui sau experiențele lui produse de har. Fiindcă experiențele noastre nu înseamnă nimic; sunt mai puțin decât o picătură într-un ocean deoarece lucrurile finite nu pot fi comparate cu cele infinite. Dar cu cât are mai multă lumină spirituală o persoană, cu atât faptele pe care le face îi apar în felul acesta. De aceea, e demonstrat că harul adevărat are natura aceasta încât, cu cât mai mult din ele posedă cineva, din cauza stricăciunii care rămâne în om, cu atât mai puține apar bunătatea și sfințenia în raport cu diformitatea lui; și nu doar în raport cu diformitatea din trecutul ei ci și în raport cu diformitatea prezentă, în păcatul pe care îl descoperă în inima lui și în defectele urâcioase care apar în cele mai înălțătoare și mai bune emoții și în cele mai strălucite experiențe.