„Acum, Doamne Dumnezeule, fă să rămână în veci cuvântul pe care l-ai rostit asupra robului Tău şi asupra casei lui şi lucrează după Cuvântul Tău.” (2 Sam. 7.25) „Ci casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea Mea şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie.” (2 Sam. 7.16)

Dumnezeu a făcut un legământ veşnic cu regele David, stabilind promisiunile şi obligaţiile pe care oamenii trebuie să le accepte prin credinţă şi ascultare. Aşa au stat lucrurile şi în cazul legământului cu Avraam, Isaac şi Iacov, sau în cazul legământului cu israeliţii. Dumnezeu i-a promis lui David că va întări împărăţia lui Solomon pentru ca acesta să poată construi Templul. De asemenea El intenţiona să menţină întotdeauna un fiu al lui David pe tron, la Ierusalim, doar dacă mai marii lui Iuda îi rămâneau credincioşi şi ascultători. Când Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a invadat ţara lui Iuda el a asediat Ierusalimul şi a distrus Templul (2 Imp. 25; 2 Cron. 36). Poporul lui Dumnezeu era acum pentru prima oară, după robia egipteană, sub stăpânirea conducătorilor străini. Există totuşi în legământul lui Dumnezeu cu David un aspect necondiţionat, anume că împărăţia lui David va fi întemeiată, în final, ca o împărăţie veşnică. Punctul culminant al acestei măreţe promisiuni era că din descendenţa familiei davidice va veni cel care va fi Împăratul mesianic şi veşnic. Acest împărat care va domni peste Israelul credincios şi peste toate popoarele lumii este Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Împlinirea parţială a promisiunilor legământului davidic a început cu naşterea lui Isus Cristos, care a fost vestită de îngerul Gavril Mariei, o fiică evlavioasă din familia lui David (Luca 1.30-33; Fapte 2.29-35). În acest fel Dumnezeu extinde legământul dat în Geneza 3.15, care a prezis înfrângerea lui Satan printr-un descendent al Evei şi continuă legământul dat lui Avraam şi urmaşilor săi. O altă faţă a împlinirii promisiunii făcută lui David a implicat învierea lui Cristos din morţi şi înălţarea Sa la dreapta lui Dumnezeu în ceruri (Fapte 2.29-33), de unde El stăpâneşte acum ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. Prima lucrare a lui Cristos ca Domn înălţat a fost revărsarea Duhului Sfânt peste poporul Său (Fapte 1.8; 2.4; 33). Isus Cristos îşi exercită stăpânirea prin chemarea la pocăinţă adresată tuturor oamenilor astfel încât ei să părăsească definitiv păcătul şi să-L accepte ca Domn şi Mântuitor primind în acelaşi timp şi Duhul Sfânt. Împărăţia veşnică promisă lui David, prin Isus Cristos, include următoarele trei dimensiuni importante: a) cârmuirea Sa de Cap al Bisericii asupra Împărăţiei lui Dumnezeu; b) viitoarea Sa împărăţie pentru o mie de ani asupra tuturor popoarelor; c) Împărăţia cea veşnică într-un cer nou şi un pământ nou (Apoc. 21-22). Locuind într-o casă frumoasă şi comparând-o cu locul în care era pus chivotul în cort, David şi-a dat seama că acest lucru nu este potrivit cu râvna sa pentru Dumnezeu. De aceea l-a înştiinţat pe profetul Natan cu privire la intenţia de a construi o casă pentru chivot. Din politeţe şi diplomaţie omenească la început Natan a acceptat acest plan al împăratului, ca o dovadă că uneori, atunci când nu-L consultăm pe Dumnezeu, putem călca voia Lui săvârşind chiar anumite fapte pozitive. Ulterior însă Natan şi-a schimbat părerea când Cuvântul Domnului l-a informat că lui David nu i se va permite să clădească un Templu pentru Dumnezeu întrucât el a fost un războinic care a vărsat mult sânge în luptele sale. Pe de altă parte cortul fusese o locuinţă potrivită pentru israeliţi câtă vreme aceştia se aflau în călătorie spre Canaan. Se pare însă că va sosi un timp pentru construirea unui Templu, potrivit cu noile condiţii istorice şi geografice. Dar acest Templu va fi construit de un fiu al lui David, pe nume Solomon, al cărui tron va fi statornicit pe vecie. Când urmaşul va păcătui Dumnezeu îl va pedepsi, dar nu-i va îndepărta pentru totdeauna îndurarea (2 Sam. 7.12-15). Mai mult tronul Israelului va fi ocupat întotdeauna de descendenţii lui David. Deşi de la captivitatea babiloneană dinastia lui David a fost întreruptă aceasta va fi restabilită când Cristos va domni peste întreg pământul. După ce s-au terminat războaiele Solomon a ridicat un Templu din materialele pregătite de tatăl său David. Fiind după inima lui Dumnezeu David Îl reprezintă pe Cristos în gloria Sa, după ce se vor sfârşi conflictele şi suferinţele. Biserica se va manifesta în zilele de pe urmă ca adevăratul Templu al lui Dumnezeu, avându-L pe Cristos ca piatră unghiulară. Să ne lăsăm pregătiţi şi şlefuiţi în caracterul nostru, în această viaţă de încercare şi luptă a credinţei, astfel încât să corespundem locului ceresc în care Domnul ne va duce într-o zi la Răpirea Bisericii. În 2 Samuel 7.18-29 este prezentată rugăciunea de mulţumire a lui David când a intrat în Cortul întâlnirii. Observăm din spiritul acestei rugăciuni că Dumnezeu îl tratase pe David cu aceeaşi dragoste şi mărinimie pe care şi noi, ca membri ai Bisericii, trebuie s-o avem unii pentru alţii. În prima parte a rugăciunii sale, ca răspuns dat revelaţiei lui Dumnezeu prin care i s-a refuzat planul de construire a Templului, David nu numai că nu s-a supărat pe Dumnezeu ci, dimpotrivă, şi-a luat locul unui umil slujitor care se întreabă retoric privind în urma vieţii sale: „Cine sunt eu, Doamne Dumnezeule, şi ce este casa mea de m-ai făcut să ajung unde sunt?” Este negreşit o întrebare utilă fiecăruia dintre noi oridecâteori suntem hotărâţi să facem un bilanţ spiritual vieţilor noastre. David îşi aminteşte, desigur, faptul că a fost ultimul băiat în casa tatălui său, cioban la oi pe izlazurile Betleemului, de unde Dumnezeu l-a luat şi l-a uns ca rege al Israelului. El nu-şi arogă niciun fel de merit, nu pomeneşte episodul uciderii lui Goliat care a făcut din el un erou naţional, nici faptul că a stârnit invidia şi chiar ura de moarte a socrului său, regele Saul. Când vrem să ne smerim înaintea Domnului, ca în Sărbătoarea Ispăşirii (Lev. 16.29-34), ne facem un mare deserviciu dacă ne ocupăm de defectele altora. Abordând prezentul, David recunoaşte în rugăciunea sa că Domnul l-a adus, prin har, în locul unde se află ca împărat. El acceptă limita pe care i-o fixase Dumnezeu (cea conform căreia nu el va construi Templul, ci fiul său Solomon) sondând prin credinţă viitorul (vers. 19). În mod normal, omeneşte vorbind, noi nu cunoaştem viitorul, dar credinţa îl poate vedea atunci când Dumnezeu îi permite acest lucru. La un moment dat cuvintele regelui David nu sunt în măsură să exprime mulţumirea: „Ce Ţi-ar putea spune David mai mult? Tu cunoşti pe robul Tău, Doamne Dumnezeule!” (vers. 20) Cu alte cuvinte nu-L putem surprinde pe Dumnezeu cu tematica rugăciunilor noastre. El ştie mai dinainte tot ceea ce dorim noi să-I spunem. Petru I-a spus Domnului Isus cam acelaşi lucru, chiar dacă într-un context cu totul diferit: „Doamne, Tu toate le ştii!” (Ioan 21.17) În continuare David apreciază descoperirea divină prin care i se spune adevărul în faţă ca pe un nou motiv de rugăciune, cu care atinge un punct maxim al adorării şi laudei. Versetele 22 la 24 din 2 Samuel 7 parcă sunt decupate din Cartea Psalmilor. El primeşte revelaţia dată prin profetul Natan din perspectiva lui Dumnezeu, nu din perspectiva sa proprie. Putem învăţa de la David ceva din secretul rugăciunii de adorare prin care el înalţă nemărginita mărime a lui Dumnezeu, conştientizează unicitatea Lui ca singurul Dumnezeu adevărat vorbind despre Israel ca fiind unicul popor ales. Dumnezeu a făcut mari minuni şi semne nemaiponenite în istoria lumii ca să-l răscumpere pe Israel din Egipt, ca să-i dea o Ţară unică, şi anume Canaanul, izgonind din calea lui pe toţi duşmanii, fie oameni, fie zei (vers. 23). Cum să nu te mândreşti cu un astfel de Dumnezeu? Cum să nu Îl lauzi? Cum să nu-L adori? Numai o inimă rea şi necredincioasă ne poate împiedica şi sustrage de la rugăciunea de laudă şi adorare. Prin acest fel de rugăciune Dumnezeu cimentează relaţia noastră eternă cu El, aşa cum a făcut şi în cazul poporului Israel (vers. 24). După adorarea şi lauda prin care David şi-a vărsat inima înaintea Domnului urmează în mod inevitabil rugăciunea de cerere din versetul 25: „Acum, Doamne Dumnezeule, fă să rămână în veci cuvântul pe care l-ai rostit asupra robului Tău şi asupra casei lui şi lucrează după Cuvântul Tău.” După cum ne şi aşteptam cererea este suficient de specifică, „robul” şi „casa robului”, şi vizează marea promisiune necondiţionată făcută de Dumnezeu lui David şi casei lui, adică pe cel mai important descendent al său, pe Domnul Isus Cristos. Un exemplu de rugăciune bazată pe promisiunile făcute de Dumnezeu în Scriptură este şi rugăciunea profetului Daniel din capitolul 9 al cărţii sale. Daniel citise profeţiile lui Ieremia şi fusese motivat de acestea la mijlocire pentru viitorul Israelului. Un prim pas de parcurs ar fi să cunoaştem care sunt acele promisiuni clare care ne vizează şi apoi să le revendicăm înaintea lui Dumnezeu prin rugăciuni de mijlocire necurmate. David îşi încheie rugăciunea cu un imn de slavă (vers. 26): „Slăvit să fie Numele Tău pe vecie şi să se zică: ‚Domnul oştirilor este Dumnezeul lui Israel!’ Şi casa robului Tău David, să rămână înaintea Ta!” Dând celor din popor o sarcină de intrare în rugăciunea prin conversaţie, prin cuvintele „Domnul oştirilor este Dumnezeul lui Israel!”, David Îi aminteşte lui Dumnezeu iarăşi o promisiune scurtă, dar extrem de profundă prin importanţa sa escatologică: „Eu îţi voi întemeia o casă!” David a vrut, în râvna sa, să-I construiască Domnului o casă, dar adevărul era exact invers. De fapt Dumnezeu este Acela care îi va construi lui David o casă. Când noi Îl căutăm cu ardoare pe Dumnezeul cel viu, prin Cristos, vom afla cu mirare şi teamă, că El de mult ne căuta pe noi în prăpastia păcatului. Astfel putem înţelege, în chip pilduitor, că regele David şi-a cedat lui Dumnezeu titlul de proprietate asupra casei sale. Numai în felul acesta Dumnezeu va asigura casei lui David o posteritate demnă de Numele Său, în concordanţă deplină cu adevărul şi harul divin (vers. 28). Duşmanii lui Israel de-a lungul istoriei au luptat cu înverşunare împotriva casei lui David, dar n-au putut-o stârpi. De ce? Pentru că ea este Casa lui Dumnezeu. Apogeul acestei lupte cosmice a avut loc acum mai bine de 2000 ani pe dealul Golgotei, în afara Ierusalimului, acolo unde Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi al lui David, a fost răstignit. Marii preoţi, fariseii şi cărturarii, procuratorul roman Pilat au crezut că vor distruge astfel pentru totdeauna Casa lui David. Dar s-au înşelat amarnic. Isus Cristos a înviat din morţi a treia zi pentru că El este şi Fiul lui Dumnezeu, nu numai Fiul lui David. Să-I dăm slavă lui Dumnezeu, aşa cum a făcut-o regele David în rugăciunea de mijlocire pentru casa şi împărăţia sa! Suntem, dragi prieteni, în cea mai sigură mână, în mâinile Aceluia care S-a lăsat să fie răstignit pentru păcatele noastre şi a înviat din morţi pentru ca noi să-I aparţinem în totalitate. Aleluia! Maranata! Domnul nostru vine!