“Pe la ceasul al nouălea din zi, a văzut lămurit într-o vedenie pe un înger al lui Dumnezeu că a intrat la el şi i-a zis: “Cornelie!” Corneliu s-a uitat ţintă la el, s-a înfricoşat şi a răspuns: “Ce este, Doamne?” Şi îngerul i-a zis: “Rugăciunile şi milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu şi El Şi-a adus aminte de ele.” (Fapte 10.3,4)

În sutaşul roman Corneliu vedem pe primul european mântuit prin harul lui Dumnezeu şi prin credinţa în jertfa Domnului Isus. Lui Avraam i se spusese: “Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile vor fi binecuvântate în tine.” (Gen. 12.3) Pe lângă faptul că era un om rugativ şi căuta pe Dumnezeul evreilor, Corneliu era un binefăcător al celor săraci din popor. El se aseamănă foarte mult cu acel sutaş ce avea un rob bolnav, din Luca 7, pe care bătrânii iudeilor din Capernaum l-au lăudat în faţa lui Isus zicând: “Face să-i faci acest bine (să-i vindece robul bolnav, n. n.) căci iubeşte neamul nostru, şi el ne-a zidit sinagoga.” (Luca 7.4,5) Evanghelistul Luca include convertirea sutaşului Corneliu în Fapte cap. 10 cu gândul clar de a marca Rusaliile Neamurilor care i-au forţat pe creştinii evrei să-i primească şi pe creştinii dintre neamuri în Biserică, pe picior de egalitate cu evreii. Credinţa în Cristos a dărâmat încă o dată zidul care îi despărţea pe unii de alţii (Ef. 2.14). Acest lucru s-a petrecut în inima lui Corneliu mult mai devreme, în timp ce apostolul Petru a avut de luptat mai întâi cu sine însuşi şi apoi cu anumiţi creştini ultra-conservatori ca să-i convingă de faptul că primirea neamurilor în Biserică a fost confirmată de botezul cu Duhul Sfânt. Dacă relatarea despre sutaşul roman Corneliu ar lipsi din Fapte nu ne-am da seama cu exactitate care a fost direcţia dezvoltării Bisericii. Nu am avea o imagine clară a faptului că Dumnezeu nu este părtinitor şi că El “Se îndură de cine îi place să se îndure”. Pe lângă gradul de ofiţer roman, obişnuit cu disciplina militară, Corneliu era un om cucernic şi rugativ dorind să afle cât mai multe lucruri despre Dumnezeul lui Israel. Sutaşul roman avea o anumită lumină din religia iudaică, deşi nu se ştie dacă făcuse pasul decisiv pentru a deveni un prozelit în adevăratul sens al cuvântului. Pentru că lumina aceasta nu era suficientă pentru mântuirea sufletului său, Dumnezeu îi trimite un înger ca să-i descopere calea de urmat: să-l cheme în casa lui pe apostolul Petru, care se afla în Iope, în casa lui Simon tăbăcarul, să asculte cuvântul Evangheliei vestit prin Petru să creadă în Isus şi să fie mântuit. Petru, cel care primise de la Isus cheile Împărăţiei, avea să-i deschidă uşa harului pentru a fi mântuit el şi toată casa lui. Ne amintim că Iope este portul de unde au fost trimişi vestiţii cedri ai Libanului pentru construirea Templului lui Solomon (2 Cron. 2.16) şi locul de unde a pornit profetul Iona cu corabia înspre Tars (Iona 1.3), ca să n-asculte de vocea lui Dumnezeu care îl trimitea la Ninive, capitala imperiului asirian. Când oamenii trimişi de Corneliu l-au găsit pe Petru în casa lui Simon tăbăcarul, apostolul tocmai se pregătea pentru un turneu misionar zonal, cf. cu Fapte 9.32-43. Milosteniile şi rugăciunile lui Corneliu au ajuns la Dumnezeu, dar nu ca un preţ al mântuirii, ci ca o dovadă că inima şi casa lui erau pregătite să asculte Evanghelia mântuirii. Mesajul îngerului avea darul să-l asigure pe ofiţer că Dumnezeu îi cunoaşte setea sufletească şi îi va da astfel ocazia, prin apostolul Petru, să-L găsească pe Isus Cristos ca Mântuitor şi Domn. Să notăm că atât Petru cât şi sutaşul roman erau oameni care comunicau cu Dumnezeu prin rugăciune şi fiecare dintre ei a primit un mesaj potrivit cu nevoia sa spirituală: Corneliu avea nevoie să creadă în Isus ca să fie mântuit, Petru avea nevoie să ştie că “ceea ce a curăţit Dumnezeu” el nu trebuia să considere ca ceva necurat. Vedenia primită de Petru în urma rugăciunii şi postului său ne dă ocazia să înţelegem, ca slujitori ai Domnului, că uneori şi rugăciunile noastre ar trebui reformulate, în concordanţă cu voia lui Dumnezeu, pe care nu întotdeauna o cunoaştem pe deplin. Când Petru a răspuns “Nicidecum, Doamne!” el a rostit o contradicţie în termeni. Expresia “nicidecum” elimină cuvântul “Doamne!” şi invers. Faptul că dialogul mijlocit de vedenia cerească s-a repetat de trei ori asta înseamnă că slujitorii lui Dumnezeu, asemenea lui Petru, nu sunt totdeauna pregătiţi să renunţe cu uşurinţă la tiparele gândirii lor teologice şi la o anumită tradiţie a experienţei cu Dumnezeu. Apostolul Petru a vorbit în faţa lui Corneliu şi a celor din casa lui în calitate de prim martor “a tot ceea ce a făcut El (adică Isus, n. n.) în ţara iudeilor şi în Ierusalim. Ei L-au omorât, atârnându-L pe lemn. Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi şi a îngăduit să Se arate, nu la tot norodul, ci nouă, martorilor aleşi mai dinainte de Dumnezeu, nouă, care am mâncat şi am băut împreună cu El, după ce a înviat din morţi.” (Fapte 10.39-41) Ascultătorii lui Petru nu erau cu totul străini de istoria lui Isus din Nazaret, Cel botezat de Ioan şi uns cu Duhul Sfânt de Dumnezeu Tatăl, dar dacă le lipsea totuşi ceva era acea credinţă personală în Isus pentru mântuire şi botez cu Duhul Sfânt. Erau două motive suficient de importante ca Petru să se afle acolo şi să-L predice pe Isus în faţa unui auditoriu care era numai ochi şi urechi. Dumnezeu Însuşi S-a implicat în pregătirea acestor oameni, potrivit destăinuirii pe care i-a făcut-o lui Petru: “Ce a curăţat Dumnezeu tu să nu numeşti spurcat.” (Fapte 10.15b) După moarte şi înviere Petru se referă la apariţiile secrete ale Domnului Isus în faţa aleşilor Săi pentru întărirea credinţei lor şi pentru a le trasa liniile directoare ale mărturiei lor în faţa norodului şi a tuturor celor însetaţi după iertarea de păcate. Petru introduce în acest cuvânt de veste bună şi un adevăr mai puţin plăcut pentru cei ce refuză credinţa în Isus: “El a fost rânduit de Dumnezeu Judecătorul celor vii şi al celor morţi.” (vers. 42). Unii oameni cred că dacă vor muri vor scăpa astfel de justiţia lui Dumnezeu, dar Isus îi va judeca într-o zi nu numai pe cei vii, ci chiar şi pe cei morţi indiferent de veacul în care au trăit. Prin urmare oferta lui Dumnezeu este în funcţie de alegerea pe care o facem. Dacă Îl alegem pe Isus şi viaţa veşnică scăpăm de judecată, aşa cum ne confirmă Ioan 5.24: “Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” Dacă însă Îl respingem pe Isus ca Mântuitor şi Domn vom răspunde personal pentru păcatele noastre şi pentru necredinţa prin care L-am ofensat pe Dumnezeu. (1 Ioan 1.10) Pentru Corneliu şi cei din casa lui, Domnul Isus a întrerupt predica lui Petru ca să-i boteze pe toţi cu Duhul Sfânt. Creştinii evrei prezenţi la faţa locului i-au auzit pe acei romani “vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu” (vers. 46). Petru cu ai lui ar fi putut opri apa botezului, dar nu L-au putut opri pe Duhul Sfânt din revărsarea Sa glorioasă peste neamuri. Oricât de grăbiţi ar fi putut să fie Petru şi cei ce-l însoţeau a fost nevoie ca ei să mai zăbovească în Cezareea câteva zile, la 48 km nord de Iope. Bucuria celor botezaţi cu Duhul Sfânt şi în apă era atât de mare încât nimeni n-a reuşit să ridice ancora şi să plece spre casa lui. Casa sutaşului mântuit s-a transformat în casa lui Dumnezeu, în care coborau şi urcau îngerii din ceruri cu mesajul bucuriei de care era plin cerul întreg. Petru n-a putut ignora rugămintea gazdelor de a mai rămâne cu cei mântuiţi dintre neamuri câteva zile în rugăciune şi părtăşie frăţească. Era nevoie să se încarce cu multă putere şi cu multe argumente biblice şi practice pentru a rezista interpelărilor frăţeşti, destul de dure, la care va fi supus în Ierusalim de către creştinii circumcişi, doar de mâna omului nu şi de Duhul lui Dumnezeu în inimă (Fapte 11.2). Când Biserica pune accent pe ceremonii şi pe ritualuri, făcând din sfinţenie un set de reguli sau porunci omeneşti, cum ar fi: “Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!” (Colos. 2.21), atunci oamenii din jurul ei rămân nemântuiţi, iar închinarea acelei comunităţi nu este decât o formă goală. Când rugăciunea şi mărturia (sau mărturisirea) noastră antrenează ploaia Duhului Sfânt peste cei ce ne ascultă, aceasta este cea mai clară dovadă că Dumnezeu îşi conduce lucrarea şi datoria noastră este de a-L slăvi din toată inima şi de a ne supune voiei Lui suverane. Cât priveşte cârtitorii de orice limbă ar fi ei, cum au fost şi în cazul apostolului Petru în Fapte 11, nu ne rămâne decât să ne rugăm pentru ei, potrivit sfatului lui Pavel din Filipeni 3.15,16: “Gândul acesta, dar, să ne însufleţească pe toţi, care suntem desăvârşiţi; şi dacă în vreo privinţă suntem de altă părere, Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă. Dar în lucrurile în care am ajuns de aceeaşi părere, să umblăm la fel.”